Hazard

Capitolul 3

Toate privirile cad pe cei doi. Blake avea părul răvășit și o roșeață de om vinovat în obraji. Înnebunise cu siguranță. Pe lângă faptul că omul pe care îl sărutase o ura din tot sufletul, mai era și fratele lui Matt. Era cumnatul ei...

- Mami! Ești bine?

- Da, fetițo. De ce n-aș fi? Își ia în brațe fiica și o sărută pe frunte, aranjându-i cu grijă parul, de parcă ar fi avut 6, nu 16 ani. Simțindu-se stânjenită, tânăra se dă în spate și-i face mamei ei câteva semne discrete.

- Mă bucur să te văd. Ești bine, Heidi? Ce face Terry?

- Da, sunt bine! Dar Terry mă așteaptă de mult timp! Trebuie să plec, însă nu vreau să plec știind că ți-am făcut probleme. Care-i treaba cu nenea ăsta?

- El e fratele lui Matthew. Și nu, nu mi-ai făcut nicio problemă. Pleacă, dacă trebuie. O să mai avem noi timp să stăm la taclale.

- Sigur?

- Sigur. Nu știa cine ești, dar l-am lămurit. Nu-ți face griji.

- Bine... Oh... Mami, nu mai ești supărată pe mine, nu?

Lui Duncan i se părea ciudată întrebarea. Nu putea să și le imagineze pe cele două certându-se.

- Știi că nu pot sta supărată pe tine. Te iubesc! Acum pleacă, nu vreau să ajungi noaptea acasă.

- Bine. Treci pe la mine când poți. Și tu, Duncan, vino cu ea. Bine, poți să vii și singur dacă vrei.

Tânăra râde și îi face jucăuș cu ochiul, apoi se întoarce pe călcâie și pleacă. Blake se înroșește toată din cauza fetei, dar nu îi spune nimic. Știa că n-are rost. O urmărește cu privirea, gândind că poate mai bine pleca cu ea.

Dar Matthew și dorit să fie acolo. El credea că poate să-i facă față fratelui său, de aceea îi lăsase jumătate de proprietate la moartea lui. Dar acum că îl cunoscuse pe Duncan începea să se îndoiască.

***

Până seara cei doi nu s-au mai întâlnit. Carmen i-a aranjat una din camerele de la etajul trei, cel mai probabil, din ordinele cumnatului său. Îi mulțumea lui Dumnezeu că nu existau mai multe etaje. Abia putuse să urce. Era extenuată, însă femeia de lângă ea arăta de parcă luase liftul.

În afara efortului de a urca atâtea scări, nu avea de ce să se plângă. Avea o cameră mare, impresionantă, cu un pat uriaș cu baldachin, demn de o prințesă. În fața patului stătea un șemineu de piatră modern. Acesta era evidențiat de canapelele pitice de marmură ce-l înconjurau și peste care erau așezate perne plate, orientale. Era locul perfect de stat și privit focul iarna sau de citit o carte vara pe înserat. Lumina soarelui intra prin ușile de sticlă ce dădeau într-un balconaș cochet. Fâșiile subțiri de perdea, albe, se unduiau sub adierea vântului.

Ochii îi pică pe un tablou, care zăcea pe partea stângă lângă măsuța de machiaj. Dacă toată camera era în nuanțe neutre, tabloul acela era o explozie de culoare. Era îndrăzneț și deocheat și era probabil era motivul pentru care i se dăduse camera aceea. Tabloul, întruchipa doi oameni care făceau dragoste. Trupurile lor goale erau acoperite de pete de culoare de parcă tocmai plecaseră de la petrecerea de Holi, din bătrâna Indie. Vorbele bărbatului îi revin cu ocazia aceasta în minte. „Diseară, frumoaso. Diseară nu mai scapi."

Dacă venea în noaptea aceea la ea? Cum ar fi fost să fie a lui? Gândul acela fugitiv era atât de păcătos încât nu se recunoștea. Duncan era fratele lui Matt, iar moartea acestuia nu avea să schimbe asta.

Nu avea la ea nicio haină. Se gândea că a doua zi sub pretextul acesta ar putea să fugă și să nu îl mai vadă pe omul acela care o speria și o intriga.