Hazard

Capitolul 2

Un living mare se deschidea în fața ei. Canapelele gri, luxuriante, în formă de L stăteau în jurul unei măsuțe joase de cafea. Un perete micuț despărțea camera de zi de locul unde se lua masa. În acela era incorporat un șemineu dreptunghiular, modern. Parchetul din lemn masiv, cenușiu, era acoperit de un covoraș pufos într-o altă nuanță de gri. Defapt singura pată de culoare, era peretele din geam ce făcea legătura între interior și exterior, însă nu se simțea nevoia de mai mult. Palmierii, piscina și răsăritul și apusul soarelui schimbau în permanență acel tablou natural. Era eleganța pură.

- E superb...

- Normal. Ce, te temeai că te-ai măritat cu un bărbat pe moarte pentru nimic?

- Nu știu cine ești, domnule, însă nu-ți permit să vorbești așa de Matthew! Domnul Duncan unde e?

- Domnul? Râde el. Domnul te așteaptă sus. Vrea să-ți arate noua ta cameră, însă crede-mă nu are nimic de domn în el.

Între timp cele două servitoare, destul de rotunjoare și cei doi bărbați de la intrare se stânseseră să o întâmpine. Blake oftează. Nu o vedea pe Heidi și nu știa pe cine să întrebe, ca să nu fie luată peste picior.

- Doamnă Gossling...

- Badgley! Îl întrerupe ea, neînțelegând de ce o prezenta pe numele de domnișoară.

- Mai sunteți măritată cu Matt?

- Sunt văduva lui...

- Cum spuneam, doamnă Gossling... Continuă el punând accentul pe ultimul cuvânt. Acesta este personalul casei. Carmen și Dolores la bucătărie și curățenie, Pistol se ocupă de pază, nu foarte bine, după cum se vede, dar ne-am obișnuit cu el, ce să-i facem... Și Nate Craig, este șoferul nostru, grădinarul și cam orice altceva ne mai trece prin minte. Toți dau din cap și înșiră câteva cuvinte de bun-venit. Bruneta observă că el omite să se prezinte, dar nu o interesează foarte tare.

- Vă rog spuneți-mi Blake. Spune înconjurând încă încăperea cu ochii. Îmi pare bine să vă cunosc. Dar... Unde e...

Heidi intră în cameră de parcă ar fi locuit acolo de când se născuse. Avea în mână niște fursecuri de ciocolată din care se înfrupta fără rușine. Era exact așa cum și-o amintea: cu părul ei blond, scurt cu breton lung într-o parte și cu ochii mari și căprui. Purta o rochie albastră, de tafta, scurtă și bufantă, ce-i punea în evidență silueta și tinerețea. Nu era nici speriată, nici tristă, ci doar poate puțin nervoasă.

De îndată ce o vede pe Blake fuge spre ea, luând-o în brațe.

- Mami! Eu am venit să te văd, iar acum ăștia nu mă mai lasă să plec. Terry mă așteaptă!

Spune ea ca un copil răsfățat. Rămân îmbrățișate câteva clipe, apoi bruneta ridică mâna spre fața ei pentru a-i da părul de pe chip. Bărbatul care le privea deja de ceva vreme îi prinde încheietura în aer.

- Hai cu mine, doamnă Gossling.

Și înainte să mai zică ceva, o târăște pe femeie în prima cameră disponibilă.

- Ce nai...

Nate vede teama de pe fața tinerei și intervine cu blândețe.

- Domnișoară, vreți să vedeți piscina? Sau locul de recreere? Veniți cu mine, mama dvs o să fie bine!

Cu greutate, aceasta acceptă să iasă cu bărbatul pe afară.

***

- Nu poți să... Protestează Blake, dar înainte de a mai spune ceva, bărbatul închide ușa cu piciorul și începe să țipe.