Hazard

Capitolul 34

Lacrimile țâșneau din ochii mari și căprui ai blondei. Nu putea să creadă ce auzise!

- Fetițo... Îngaimă bruneta plângând și încercând să se apropie de ea.

- Taci! Ridică fata mâna, ținând-o la distanță.

Se duce în fața lui Duncan privindu-l necruțător în ochi. Apoi, de nicăieri, îi dă o plamă hotărâtă bărbatului.

- Cum îndrăznești să vorbești așa despre mama mea? Cum îndrăznești să o acuzi de așa ceva? Cât de prost ești, Badgley? Nu ți-ai dat seama încă cine e femeia de lângă tine?

Bărbatul înțelesese imediat că fata nu voia să creadă așa ceva despre Blake. Și era mai bine așa. Chiar dacă el ieșea cel șifonat din toată povestea asta, nu putea să o facă pe Heidi să înțeleagă adevărul. O privea ca pe copilul lui și îi părea rău că nu fusese în stare să o protejeze de un astfel de șoc.

- Și tu?! Se întoarce blonda nervoasă către mama ei. Tu de ce stai aici și-l asculți cum te acuză de atâtea atrocități, când tu nu ești în stare să omori o muscă?!

Femeia începe să plângă și mai puternic. Nu știa ce să-i zică.

- Ai dreptate, Heidi. Sunt un idiot. N-ar fi trebuit să vorbesc niciodată așa cu mama ta... Intervine brunetul.

- Da, ești un idiot! Și ești un idiot și mai mare pentru că tu crezi că acum o acoperi pe ea în fața mea! Uită-te la ea! Nu poate nici să vorbească! Cum poate femeia asta să omoare pe cineva?

O liniște groaznică se lăsă în cameră. Doar Chloe mai scâncea din când în când făcând totul de nesuportat. Bărbatul se uita la Heidi. Era incredibil cât de mult o iubea pe Blake! Și aceasta, ca o nemernică, profita de iubirea ei afișându-și fățarnic lacrimile false.

- De ce ai atâta încredere în mine, fetițo? Reușește bruneta să spună într-un final.

- Doamne, cât ești de naivă! Te iubesc de mor, dar tot mă surprinde naivitatea ta... Doamne... Îmi amintesc totul, mami!

Femeia duce mâna la gura. Simțea cum sângele i se scurge din obraji. Bărbatul a trebuit să o prindă și să o așeze pe un scaun, pentru că nu mai era în stare să stea în picioare.

- Îți amintești? Repetă buimacă de parcă era hipnotizată.

- Nu am înțeles niciodată de ce ai crezut că nu îmi amintesc! Aveam nouă ani, nu trei, mami! Bine, recunosc ai făcut o treabă excelentă încercând să acoperi totul, dar mereu mi-am amintit asta. Vrei să știi ce s-a întâmplat, Duncan?

- Nu! Țipă Blake.

- Nu, iubito. Nu vreau să-ți amintești asta... Continuă el cu blândețe, deși era vizibil deranjat de reacția soției sale.

- Încetați să mă tot protejați! Îmi amintesc! Chiar dacă nu o spun cu voce tare! Tata a fost cel mai bun tată din lume, Duncan. Asta până în ultima fază a bolii, când era țintuit la pat și avea nevoie de ajutor pentru orice lucru, cât de minor. Asta îl frustra atât de rău... Și cum nu putea să se miște, țipa. Țipa întruna! „Blake! Blake! Blake!" Doar asta se auzea toată ziua în casa noastră! Avea o nenorocită de asistentă, dar el tot o striga pe mama pentru cel mai idiot lucru.

Bărbatul își aruncă privirea pe chipul îndurerat al iubitei sale. Probabil că nu-i fusese ușor la 18 ani să suporte asta în fiecare zi...

- În ziua în care a murit... Mă jucam la el în cameră... Și am scăpat din greșeală un flacon de pastile pe jos și le-am împrăștiat... A țipat atât de rău! M-a făcut idioată... Nu cred că-l mai auzisem vreodată făcându-mă idioată, până atunci. Apoi a strigat-o pe mama să strângă, dar mama n-a auzit când a strigat-o...