Hazard

Capitolul 30

Blake era în mașină. Nathan o ducea acasă.

Acasă! După atâta timp... Și faptul că trebuia să se ducă acasă să îi întâlnească pe toți o speria mai tare decât luna în care stătuse în custodia poliției.

Se gândea la felul în care născuse și plângea. Pentru o clipă, văzând revenirea incredibilă a lui Duncan crezu că poate nu a auzit nimic din cele spuse de Terry. Sau dacă a auzit, nu a crezut nimic... Răbdarea și iubirea pe care i-o dăruise când o ajuta să nască nu se compara cu nimic! Gândul că acum era dezamăgit de ea, o făcea să se simtă ca o ticăloasă.

- Nu îl credeam atât de laș... Pe Duncan. Nu știu de ce v-a lăsat singură la închisoare! Sunt sigur că nu dvs l-ați omorât pe Terrence.

Privirea lui Nate din oglinda retrovizoare părea plină de compasiune.

- Nu e laș. Eu l-am omorât pe Terry... Răspunde cât se poate de neconvingător.

Nathan nu mai zice nimic. Știa că nu e adevărat. El a fost acolo. El a fost lângă Duncan când s-a trezit... El a fost cel care s-a asigurat că îi spune varianta lui Blake înainte să apară poliția...

Era sigur că din această cauză femeia îi rugase pe oamenii legii să îl lase și pe el să asiste. El își făcuse datoria, însă nu crezuse niciodată că brunetul va declara același lucru! Mai ales când era clar că era surprins de declarația soției sale! De ce o lăsase să ia vina asupra ei și să înfrunte pușcăria singură?

Bruneta coboară din mașină. Nu mai vorbise cu nimeni din ziua aceea. Nimeni nu venise să o viziteze când a fost mutată din Miami Beach în oraș. Și la proces, după ce fiecare au declarat ce aveau de declarat au plecat acasă. Nate fusese singurul care rămăsese acolo să o aducă înapoi. Probabil toată lumea o ura. Inclusiv Heidi. Și asta fără să știe încă nimic... Cât de ironic!

Ușa se deschide. Duncan, fetele și servitorii o priveau ciudat...

Chastity aleargă spre ea și o ia în brațe. Ochii ei se umplu de lacrimi când micuța o îmbrățișează cu toată forța.

Heidi stătea lângă brunet, parcă ascunzându-se după el. Așa ajunsese? Propria ei fiică să se teamă de ea?!

- Mami... Îngaimă blonda într-un final, alergând în brațele ei. Îmi pare rău, mami! Știu că ai făcut ce trebuia! Și eu în locul tău probabil aș fi făcut același...

- Nu! Țipă Blake, întrerupând-o. Tu nu o să fii pusă niciodată în poziția asta! Nu mai vorbi prostii! Spune luându-i capul în mâini și sărutându-i fruntea.

Duncan se apropie de ea cu cea mică în brațe. O mai văzuse de două ori de când se născuse și nu putuse să o atingă niciodată.

Chloe. Chloe Badgley. Nici măcar nu putuseră să aleagă numele împreună... Copila părea mai mare acum. Și era incredibil de albă și avea doar un smoc de păr fin, ca de pisicuță. Era superbă. Era perfectă. Era uimită de cât de perfectă era având în vedere circumstanțele în care venise pe lume. Și dormea liniștită în brațele celui care aproape își dăduse viața pentru ele. Imaginea aceea era incredibilă!

Duncan întinde mâna și îi înmânează copila fără să zică nimic altceva. La câte de furios părea, faptul că o lăsa să o ia în brațe însemna mult! Blake întinde brațele, plângând. Era prima dată când o ținea în brațe.

Îi lipește căpșorul de sânul ei și o privește, zâmbind timid. Din păcate, nu simțea ceea ce își închipuise că o să simtă... Imaginea copilei îi aducea aminte de bătaie. Îi aducea aminte de cum l-a omorât pe Terry... Fiori îi străbăteau acum trupul. Își amintea din nou de chinurile facerii, chinuri ce la ea fuseseră amplificate de zeci de ori!