Hazard

Capitolul 36

- Mi-a spus tăticule... Spune Duncan uimit, după ce închide telefonul.

- A făcut o prostie. Îi răspunde, râzând. Așa făcea și când era mică și făcea vreo boacănă. Nu cred că o să i se ducă vreodată obiceiul ăsta...

Brunetul râde și el. Cu cât o cunoștea mai mult pe Heidi cu atât îi plăcea mai mult. Nu putea să creadă că Blake crezuse vreodată că o va judeca pe ea pentru ceea ce făcuse Jim.

- Hai acasă! Zice el, luând-o în brațe ca pe o mireasă și sărutând-o pentru a mia oară.

- Nu. Eu vin cu mașina mea. Altfel iar zace pe aici zile întregi... Și nu-mi place când mă aduce Nate la muncă.

- Nu vreau să mă despart de tine! Mârâie bărbatul printre dinți, apropiindu-și fața de a ei.

- Până acasă? Întreabă cu o față nevinovată, încercând să nu pufnească în râs.

- Blake... Ne-am împăcat, nu? M-ai iertat, nu?

- Uită-te pe perete și spune-mi tu dacă ne-am împăcat sau nu!

El se mai uită încă o dată la urma corpurilor lor pe perete și zâmbește.

- Te iubesc, Duncan! Dacă fiica mea te iartă și te iubește, eu cum aș putea să n-o fac?

- Îmi place la nebunie când îmi spui că mă iubești, frumoaso! Zice, recunoscător, sărutând-o cu poftă pe gât. Ia spune, trebuie să plecăm chiar acum? O licărire jucăușă îi răsare în ochi. O mușcă de buza inferioară, încercând să amâne tot mai mult momentul plecării.

- Da. Haide, iubitule, continuăm acasă, după ce vorbim cu Heidi.

- Nu ai idee ce dor mi-a fost de tine, fetițo! O strânge în brațe ca un copil care a visat urât. Pregătește-te să nu mai ieși din casă mult timp, doamnă Badgley!

- Of! Greu, dar cineva trebuie s-o facă! Îi răspunde în aceeași notă, sărutându-l din nou.

Duncan pleacă primul. Blake mai zăbovește, pentru că după duș a trebuit să-și caute alte haine. Din păcate, toate hainele pe care le avea la ea erau negre, asemeni rochiței rupte cu câteva ore în urmă. Neavând ce să facă se îmbracă într-o cămașă lungă, neagră, lărguță cu un decolteu generos și o pereche blugi albaștri scurți. În picioare își ia o pereche de sandale cu talpă joasă stil gladiator și pleacă.

Chiar înainte să ajungă, mașina ei începe să scoată un zgomot ciudat și într-un final se oprește. Se dă jos, nervoasă, mulțumind cerului că s-a gândit să nu își ia tocuri de data aceea, mai ales că în ultimele zece minute cerul se întunecase și părea că în scurt timp o să vină o altă furtună scurtă, specifică Miami-ului.

Oh, nu credea că se poate obișnui vreodată cu vremea aceea! Îi era frică de tunete și fulgere de când se știa și probabil avea să-i fie toată viața.

Merge pe jos până acasă, mulțumindu-i lui Dumnezeu că a ajuns înainte ca natura să se dezlănțuie. În curte, îi găsește pe Nathan, pe Chloe și pe Nora, bona celei mici.

- Nate, mi s-a oprit mașina la vreo trei străzi distanță. Poți să te ocupi tu de ea? Spune, zâmbind.

- Da, doamnă. Zice el cu jumătate de gură.

De când venise Nora în casă, flirtaseră amândoi neîncetat și se părea că pe zi ce trece le era mai greu să stea departe unul de altul. Blake se uita la cei doi jucându-se de-a șoarecele și pisica și-și amintea de începuturile ei alături de Duncan. Un zâmbet nostalgic i se pune pe față și hotărăște să intre în casă să nu-i mai deranjeze.