Hazard

Capitolul 7

- Poate că nu am fost soția lui Matt, dar am fost, cu siguranță, prietena lui. Îmi vorbea mult despre tine. Te adora!

- Prostii! Ne uram!

Îi dă drumul, nervos, și se îndreaptă cu pas grăbit spre casă. Ea aleargă după el și-l prinde de mână.

- Nu! Tu chiar crezi asta? De ce? Apoi încearcă să contureze un zâmbet pentru a-l convinge să comunice cu ea.

- Duncan, dacă nu îmi spui ce se întâmplă, nu am cum să bănuiesc!

- Nu sunt fiica ta adolescentă. Nu te băga în treburile mele!

Își smucește mâna din mâna ei și dă să plece. Ea se dezechilibrează și cade pe iarba din curte. Bărbatul își dă ochii peste cap. Era mai împiedicată ca un copil! Oftează și se întoarce cu fața spre ea. Se apleacă să o ridice, privind-o superior.

Aspersoarele pornesc și cei doi se privesc furioși, fiecare dând, în gând, vina pe celălalt pentru tot ce se întâmpla. Niciunul nu se gândise să fugă din calea lor. Deși probabil că fuga nu-și mai avea rostul. Erau uzi până la piele. Acesta era un duș rece, la propriu. Și ca cel proverbial, i-a făcut să realizeze că nu are rost să se certe, pentru că cearta aceasta ar fi ținut la nesfârșit. Fiecare era orgolios și voia să aibă ultimul cuvânt. Încruntarea lor se transformă curând într-un râs reținut.

- De ce te tot ții de capul meu? Nu vreau să te rănesc!

- Nu? Pentru că uneori te porți... Se oprește. Voia să-l convingă să vorbească cu ea și nu avea să o facă dacă ea tot continua să-i facă reproșuri. De ce ești mereu în defensivă cu mine?

- Nu înțeleg, bine?! Se răstește bărbatul după o pauză mai lungă. Tânăra tresare. De ce te tot ții după mine? Vrei și jumătatea cealaltă de fermă?

- Nu știu ce să mai cred în ceea ce te privește! Spune ea cu ochii plini de lacrimi. Ai fi preferat să nu mă întorc? Spune-mi o singură dată. Plec și nu o să mă mai vezi vreodată.

- Ce amabilă! Nu vrei să-mi lași și partea ta de vilă și banii, care aparțin de drept familiei mele?

Bruneta se uită la el, rănită. Două lacrimi i se scurg pe obraz.

- Nu.

Se ridică cu greutate și să se îndreptă cu pas grăbit spre casă. De data aceasta Duncan era cel care o urmărea pe ea.

- Nu, pur și simplu? Nu ai de gând să-mi bagi o scuză lacrimogenă?

- Nu.

Blake se duce în camera ei. Încerca să-și scoată din cap injuriile lui, însă nu putea. De ce se culcase cu el?...

Cum de ce? Se contrazice ea singură în gând. Pentru că e superb. Și pentru că la cât mi-a vorbit Matt despre el, refuz să cred că este atât de rău și de dur pe cât vrea el să pară! Nu, el mi l-a descris având toate calitățile pe care le-am admirat vreodată la un bărbat.

Oftează. Cu cât se gândea mai mult la asta cu atât era mai confuză. Știa că a suferit mult, însă nu știa din ce cauză. Matthew mereu schimba subiectul când venea vorba de asta. Nu știa ce să facă. Să afle ce îl bântuie pe bărbatul acela atât de complicat, sau să îl lase în pace și să fugă cât vede cu ochii?

Ia o pernă în brațe și adoarme cu gândul acesta în minte.

***

Se trezește din somn gâfâind. Tot corpul îi tremura. Nu se schimbase de hainele ude și nici balconul nu-l închisese, iar din cauza brizei înghețase de tot.