Hazard

Capitolul 32

Duncan întinde involuntar mâna pentru a-și mângâia soția. Când simte patul rece, deschide ochii brusc și se ridică în șezut. Era singur în cameră și încă nu se luminase de ziuă.

- Blake? Strigă, căutând-o în baie. Dar nu o găsește. La dracu, cum am putut să adorm?! Spune, lovind cu pumnul tocul ușii. Unde putea să fie? Poate nu mai suporta să stea lângă el și s-a retras la ea în cameră? Sau poate i-a fost sete și s-a dus în bucătărie?! Sau poate că nu mai era acolo deloc... Cine ar fi putut să o condamne?!

Oh, ura că avea ditamai casa! Dacă ar fi plecat de la el, ar fi putut să ajungă în Miami, până verifica el toate camerele! Mai ales la felul în care conducea ea... Atunci realiză! Mașina! Trebuia să vadă dacă mașina ei mai e jos! Avea un presentiment rău în legătură cu plecarea ei bruscă! Și deși nu era genul de om care să creadă în așa ceva, prefera de data asta să se încreadă în instinct!

Chiar înainte să coboare scările, se oprește.

I se păru că vede o umbră ciudată prin mica și veșnica deschizătură a ușii din camera lui Chloe. Sângele îi îngheță în vene! Nu o auzise pe cea mică plângând, deci dădaca nu avea de ce să fie acolo la ora aceea...

Deschide ușa încet și temător. Simțea că ceva nu e în regulă. Mai că prefera să o audă pe cea mică plângând...

Ochii îi cade pe Blake, care stătea nemișcată în fața pătuțului. Bărbatul înghite în sec. Îi era teamă și să se uite la copila lui. Voia din tot sufletul să aibă încredere în soția lui, dar imaginea aceea părea desprinsă dintr-un film de groază. Cum să nu creadă ce-i mai rău?

- Îți aud bătăile inimii de la ușă. Rostește bruneta fără să se întoarcă. Nu i-am făcut nimic! Nu i-aș face rău niciodată!

Duncan respiră ușurat. Se apropie de ea, punându-i o mână pe umăr. Tânăra lasă capul într-o parte și-și freacă obrazul de mâna lui.

- Ce faci aici? Întreabă el, într-un final, privind-o pe Chloe.

- Nu știu. Simțeam nevoia să o văd... Ce ochi are?

- Nu știu. Sunt deschiși, dar încă sunt ușor tulburi. Nu știu dacă seamănă cu ai mei sau cu ai tăi.

- Cu ai tăi seamănă. Zice ea, zâmbind. Seamănă cu tine în atâtea privințe, trebuie să semene și la ochi!

- Seamănă cu mine? Întreabă bărbatul, privindu-și cu dragoste prințesa.

- Mai întrebi? Uite-te la toate lucrurile prin care a trecut... Și e încă aici cu noi. E așa puternică! Aș vrea să pot să fiu ca voi...

Bărbatul îi petrece o mână pe abdomen lipind-o de trupul său.

- Seamănă atât de mult cu mine și totuși tu nu poți să o iubești? Îi șoptește, cu blândețe, la ureche.

- O iubesc! Nu mai spune că nu o iubesc! De ce tot repeți asta?!

- Atunci? Spune întorcând-o spre el. Vorbește cu mine! Promit să înțeleg, orice mi-ai spune! Te rog...

Femeia închide ochii. Bărbatul merita o explicație. Nu știa dacă ceea ce îi va spune îl va impresiona sau îl va face să râdă de ea, dar trebuia să-i spună ce are pe suflet.

- Duncan... Nu vreau să-mi amintesc ziua aia! Pune ea capul pe pieptul lui, plângând. Iar când o văd pe Chloe nu pot să-mi amintesc nimic altceva! Simt cum vă pierd iar și iar și iar și iar și iar...

- Dar, iubito, de ce te gândești la asta? Suntem amândoi aici! Suntem bine!

- Nu înțelegi! Țipă ea. Ai căzut pe podea, privindu-mă în ochi! Te-am strigat atât... Nici nu știu cât timp ai fost inconștient... Mi s-a părut o veșnicie! Nu păreai să respiri! Credeam... că ești mort... Și tot ce voiam era să mor cu tine!