Datorită ție 🔞 Vol 11

Capitolul 29

Nemesis:
 
O luna și jumătate de iad.
Atat a trecut de la dispariția lui Tar si tot atat de cand am învățat sa trăiesc cu sufletul cuprins de agonie. O agonie ce reuseste sa-si scade din intensitate atunci cand Erebus e treaz si imi petrec timpul cu el. Cand imi indrept toata atenția spre el reușesc sa-mi iau gândul de la suferinta. Asta înseamnă cateva ore pe zi,pentru ca atunci cand micutul doarme,eu ma trezesc din nou in Iad.
Am spus ca am sa-mi gasesc forta ca sa fac fata situației,dar inca sunt in faza de tranziție. Imi doresc sa lupt si sa ma incurajez zilnic ca totul o sa fie bine,dar atunci cand nu ma vede nimeni ma ascund pe undeva și incep sa plang pana raman fără lacrimi.
Oricat as incerca sa ma tin tare,exista inca multe momente în care ajung sa clachez. De exemplu atunci cand vad o poza cu noi doi sau un loc de prin casa ori de prin curte ce imi trezește vreo amintire,sau atunci cand aud pe la TV o melodie ce noua ne placea. Astea sunt momentele în care am ma apuc de bocit pana cand lacrimile imi seaca. Pur si simplu e imposibil sa nu bufnesc in plans,fiindca ma doare...ma doare îngrozitor,iar durerea asta imi rupe sufletul pentru ca are o forta colosala ce deocamdată nu pot sa o stăpânesc.
Insa...daca din clipa în care a dispărut Tartarus si pana astăzi,am zis ca trăim in Iad...ei bine...m-am inselat amarnic cand am afirmat lucrul asta,fiindca in clipa de fata incasez o alta lovitura nimicitoare ce efectiv reuseste sa imi rupe sufletul in milioane de bucăți.
Dacă în cazul disparitei lui Tar,el însuși m-a asigurat ca o sa fie bine la final,in cazul de fata chiar nu stiu cum dracu o s-o mai scoatem la capăt. Am ajuns în Iad cand psychi mou a intrat în Tartar,iar acum cred ca am ajuns în cel mai adanc punct al lui si nu vad nici o portita de scapare indiferent in ce parte m-as uita.
-Cum e posibil asa ceva?ridic tonul si ma reped spre pateras.
Ii prind fata in maini si ii cercetez în amănunt chipul cu privirea.
-Cum sa fie posibil asa ceva?intreb din nou,doar ca de data asta cu voce tremurand cand nu găsesc nici o sclipire in ochii titanului.
Genunchii incep sa-mi tremure si lacrimile sa-mi intepe ochii.
-E imposibil...soptesc cu glas frant.
"De fapt e posibil din cate vad,doar ca eu nu vreau sa recunosc lucrul asta."
Inchid ochii cand ii vad privirea goala si incep sa plang cu suspine.
-Mama...ingaim cu greu. Spune-mi ca e un coșmar...ii cer si deschid pe jumătate ochii,apoi întorc capul spre ea.
Isi strange cu putere bratele încrucișate la piept de parca cerinta mea i-ar provoca o durere fizica colosala si incepe sa isi miste buzele doar ca sa nu lase urlete sa se desprinda de pe ele fiindca nu are cum sa-mi indeplineasca dorinta. O vad cum se abține sa nu rabufneasca,dar nu cred ca e o idee buna sa tina tot chinul in ea.
Cu toate ca nu imi vine a crede ceea ce trăiesc,cred ca soluția ce mai buna pentru ea e sa-si verse intr-un fel sau altul durerea din suflet,decât sa isi inghita lacrimile amare ce ameninta sa-i curga pe obrajii.
-Mama...soptesc din nou cand vad cat de tare isi baga unghiile in carne,iar teroarea ce i-o citesc in priviri pe mine ma da complet peste cap.
Ma desprind de pateras si fac cu groaza doi pași în spate. Ma lipesc de pieptul lui Ares si ii privesc la randul meu îngrozită pe toti ai nostri ce continua sa se uite cu ochii cat cepele la titanul ce habar nu are de unde naiba sa ne ia.
 Incep sa clatin innebunita din cap fiindca nu imi vine sa cred ca titanul nu isi amintește de noi si deși in subconstient stiu ca lucrul asta e adevărat,eu tot nu vreau sa-l recunosc.
„Ce s-a schimbat de ieri și pana astăzi? Cum e posibil sa uite asa peste noapte de noi? Cat dracu mai vrea Iadul asta sa ne chinuie? Nu ii ajunge dispariția lui Tartarus? Chiar asta ne mai lipsea? Sa nu mai știe pateras pe ce lume traieste?”
-Clar...oftez dureros. Ne-am dus dracu toti,continui scrasnind din dinti cand durerea din pieptul mi se accentuează cu fiecare respiratie.
 Privirea mi se incetosata,iar inima incepe sa mi se strângă in piept cand intr-un final accept faptul ca ceea ce traiesc e real.
"Ahhh...e a dracului de real. Asta nu e un coșmar din care sa ma pot trezi. De fapt este,dar unul pe care il trăim cu toții și o facem pe viu."
-Sa ma bată mama de nu s-a întors lumea asta cu susul in jos,spun cu respiratia greoaie si ma dezlipesc de pieptul lui Ares,apoi imi indrept pasii spre canapea si il ridic pe Erebus in brate.
-Sa-mi fut una...zice Seth cu voce sparta. Asta ne mai lipsea...
Ma intorc cu fata spre frații mei si vad in privirile lor ca sunt la fel de devastati ca mine,iar pe buzele tuturor sta insa aceeași întrebare pe care am pus-o și eu:„cum de e posibil asa ceva?”,insa dupa fetele lor nimeni nu are răspunsul la ea.
„Nebunie! Dar asta e pura agonie in nebunie. Nebunia asta ce s-a abatut asupra noastră inca de la disparitia lui Tar nu ne mai aduce zambete pe buze si bucurie in suflet. Nu! Acum ne pune chinul si teroarea in piept. Astazi soarta a reușit sa ne demonstreze ca poate crea calvar in Iadul in care oricum ne scaldam de mai bine de o luna. Fir-ar ea sa fie de soarta,ce naiba are cu noi???”
Oftez dureros cand fiecare incepe sa-si dea cu presupusul la problema ce a capatat-o peste noapte pateras,apoi cu inima grea imi fac loc printre ei si urc incet scările pana la etajul doi cu Erebus in bratele mele.
„Nu pot sa cred asa ceva si am nevoie de putin timp ca sa asimilez Iadul in care nu credeam ca e posibil sa ajungem mai jos decât eram deja.”
Intru in dormitor cu sufletul sfasiat si cu mintea vrăjește,iar cand ajung la marginea patului ma pun pe jos si las primul rand de lacrimi sa-mi arda obrajii atunci cand clipesc ca sa le eliberez. Suspin infundat si incep sa-l legan pe Erebus cand incepe sa se agite si imi musc buzele ca sa nu urlu din cauza durerii ce imi rupe pieptul in urma întrebării ce incepe sa mi se învârtă in cap.
„Pentru cat timp o sa trebuiască sa facem fata aginiei ăsteia nebune?”
-Pe întreg Tartarul...viata noastră a luat-o complet razna...soptesc printre suspine.
Mintea incepe sa-mi creeze tot felul de filme de-a dreptul îngrozitoare in urma întrebării din capul meu si reusesc sa ies din ele doar atunci cand am impresia ca simt energia lui Tar prin apropiere si un fior rece imi strabate exact ca un soc electric toata sirea spinării. Ma ridic de jos cand gasesc forta necesara,iar ochii imi fug in toate direcțiile in căutarea umbrei.
„E imposibil asa ceva! Si totuși...pentru o clipa i-am simtit puterea...sau poate ca in momentul asta am nevoie atat de mult de prezenta lui langa mine incat imi imaginez si imi induc tot felul de stări si de trairi? Dar daca totuși nu sunt nebuna? Dacă totuși cumva a reușit sa fie aici?”
-Ahhh,la dracu! Am sa o iau razna,scransesc din dinti.
Il pun pe Erebus in pătuț si ma prind cu degetele de marginea din lemn,apoi ma concentrez pe energia lui Tar ca sa-mi incerc norocul.
"Daca totuși a făcut vreo vraja si a putut sa ajungă langa mine?"
-Auuu!! Mama ma-sii!!injur cand ma lovesc la nivel mental de un zid.
Clatin furioasa din cap si ma gândesc cum sa fac ca sa dau afara tot chinul ce il simt acum in mine.
Sa urlu nu pot,ca l-as trezi pe Erebus. Sa ma dau cu,capul de pereți,iar nu e o soluție. Sa plang,nu cred ca mai am lacrimi si deja m-am saturat sa o fac. Ma ustura si ochii,ma arde si pieptul,la fel si gatul din cauza suspielor ce mi le tot inabus.
„Alta cale...una ce sa-mi faca bine. Hmmm...gandeste Nem...”
Imi storc creieri vreo câteva minute,apoi cand vreau sa renunț,un gând salvator imi bubuie in minte.
Ma reped spre comoda si deschid primul sertar. Scot un caiet si un pix,iar cand dau sa-l închid, ochii mi se fixeaza pe cutia roz din colt.
„Scrisul e pentru suflet...asa îmi zicea,Tar. Iar daca inainte amandoi o făceam ca sa ne declaram iubirea...de astazi eu am sa o fac in scop de terapie. Am sa scriu un jurnal. Unul in care spun exact ceea ce simt,iar ca sa nu fie trist de la început pana la sfarsit,am sa adaug și poze cu Erebus sau întâmplări hazlii. Sau as putea sa mai scriu anumite faze din creșterea lui. Cum ar fi atunci cand o sa-i iasa primii dințisori sau cand o sa faca primii pași. Pot sa fac ceva asemănător si pe laptop,iar acolo sa adaug și videoclipuri cu Erebus.”
-Da...soptesc. Asta trebuie sa fac. Asta e portita mea de scapare din iad. Fac terapie prin scris si pe deasupra imi ocup timpul cu un jurnal virtual ce o sa ma ajute sa-mi consum zilele intr-un mod frumos și creativ.
„Iar printre toate astea trebuie sa ma gândesc și la o soluție prin care sa-mi recuperez părintele. Pentru ca nu am cum sa trăiesc intr-o lume in care titanii mei preferați sa nu mai existe chiar daca nici unul dintre ei nu e dispărut definitiv,tot imi este greu. Cum naiba sa supravietuiesc intr-o realitate din care Tar nu mai face parte fizic,iar pateras degeaba e prezent,dacă nu mai știe nimic de noi?”