Isabelle Hart nu s-a potrivit niciodată, a fi agresată zilnic la școală și a munci pentru a plăti datoria mamei tale din cauza drogurilor nu a fost cel mai bun lucru pe care o tânără de 17 ani și-a dorit să-l facă în ultimul an de liceu.
Ce se întâm...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Isabelle
"- Ne vedem mâine dimineață, doamna Carmen!" Spun cât de repede pot în timp ce cobor scările spre camera mea. Era aproape miezul nopții, doamna Carmen mi-a dat drumul puțin mai devreme în seara asta și a trebuit să iau jacheta lui Caden pe care mi-o dăduse după incidentul din club. De atunci am lăsat-o în colțul camerei mele, prea speriată ca să i-o dau înapoi.
Oricum, a trebuit să sfârșesc prin a vorbi cu el la un moment dat pentru a duce proiectul la bun sfârșit și știam că, dacă nu aș termina măcar o parte din el în seara asta, nu l-am fi terminat deloc până luni.
Nu pot pica cursul domnului Silas din cauza lui Caden, mai ales nu la o scoala atât de frumoasa.
Ezit să-i dau jacheta înapoi când îmi amintesc că mi-a furat jeleul, dar scutur gândurile inutile și țin țesătura scumpă în brațe.
Încă mirosea a parfumul lui și simt ceva în stomac când îmi amintesc cum m-a acoperit cu ea, cum m-a salvat de acei bărbați, totuși m-am comportat nepoliticos cu el.
O parte din mine se simțea rău, dar nu e ca și cum ar fi un sfânt.
L-a împușcat pe acel om, ce îl împiedică să mă împuște și pe mine dacă nu fac ceva ce nu-i place?
Numai gândul ăsta mă îngrozește.
Nu aveam nicio speranță că se va întoarce acasă până acum și, sincer, nu m-ar deranja în acest moment. Agitația mea s-a înrăutățit doar pe măsură ce mă apropiam de ușă, care devenea mai terifiantă cu cât mă apropiam.
Mâinile strâng jacheta în timp ce îmi ridic cealaltă mână, bătând în liniște la ușă. Holul era gol și întunecat, ceea ce nu mă ajuta deloc.
Nu răspunde nimeni, așa că bat din nou, de data asta mai tare, pe măsură ce încep să am gânduri înfricoșătoare în cap din cauza întunericului. Oricât mi-era frică de Caden, aș prefera să fiu în camera lui decât pe holul înfiorător.
" - Te rog deschide." șoptesc în timp ce bat din nou, și mai tare de data asta. Forța m-a făcut să tresar când durerea a ajuns la mâinile tăiate.
Zgomotul picioarelor care se târăsc se aud din partea cealaltă a ușii și aproape că îmi simt inima ieșindu-mi din piept.
Sunetul se apropie și simt că instinctul meu de luptă sau de zbor mă lovește când îmi dau seama că de fapt nu a fost o idee bună să vin în camera lui Caden atât de târziu în noapte.
Din păcate, nu am avut nicio luptă în mine, așa că a mai rămas o singură opțiune când m-am întors repede, pregătindu-mă să fug repede în timp ce zgomotul ușii care se deschide îmi lovește tare urechea.
" - Ce faci?" Vocea lui profundă sună pe holul liniștit și eu încremenesc în locul meu, prea stânjenită să mă întorc și să-l înfrunt.
Doamne, în ce m-am băgat?
"- Eu... doar fac o plimbare." Spun, ritmul cardiac crescând pe măsură ce trag jacheta mai aproape de corp ca și cum m-ar proteja.
Încă puteam să fug.
"- Și te-ai hotărât să-mi bati la ușă? Întreabă el, cu vocea enervată. Oftez, închizând ochii pentru o clipă, înainte să-i deschid din nou și să mă întorc spre el.
Arăta și mai înfricoșător în întuneric, părul lui ușor dezordonat și tăietura de un roșu aprins de pe față era singurul lucru pe care l-am putut vedea clar în întunericul de pe fața lui, în afară de ochii lui.
"- Eu... tocmai voiam să-ți dau asta înapoi." Mă bâlbâi, ținând jacheta în dreptul lui. Mă aștept ca Caden să se uite la jachetă, dar ochii lui se mută spre mâinile mele și atunci observ că ochii lui se întunecă.
Un suspin îmi părăsește gura când mâna lui mă apucă de braț, trăgând mâna bandajată până în fața lui în timp ce se uită la mine.
"- Ce dracu ai facut?" Se încruntă, iar eu tresar la acțiunea bruscă, încercând să-mi smulg mâna din a lui. Jacheta era acum pe podea și făceam tot posibilul să-l părăsesc.
"- D... dă-mi drumul." șoptesc, forța strângerii lui rănindu-mă.
"- Răspunde-mi și îți dau drumul". Se încruntă, slăbind strânsoarea în timp ce așteaptă răspunsul meu. Îmi înghit nodul din gât în timp ce încerc să găsesc o modalitate bună de a-i răspunde.
Am vrut să-i spun că nu e treaba lui, dar asta nu mi-ar merge bine.
"- L...Leslie... pur și simplu a scăpat din greșeală tava cu pahare de sticlă pe mine și m-am rănit la mâini când încercam să curăț." mormăi, îndepărtându-mă repede de el când îmi dă drumul brațului.
"- Ai luat paharele cu mâinile tale? Ești al naibii de proastă ?" El bubuie iar eu îmi încrunt sprâncenele, fără să mă aștept la insultă.
"- S..scuze." spun, strângându-mi buzele când el se uită la mine în tăcere de parcă aș fi nebună.
Mă aplec și iau jacheta de pe podea și i-o predau lui Caden care mi-o apucă din mână, enervat. Se întoarce fiind pe cale să plece, dar nu-mi pot controla gândurile impulsive în timp ce îi apuc de mâneca hanoracului pentru a-l opri.
Caden se oprește, întorcându-se în timp ce se uită la degetele mele din jurul mânecii lui. Îmi îndepărtez instantaneu mâna în timp ce ridic privirea la el, speriată să pun următoarea întrebare.
"- Eu... eu doar... trebuie să... proiectul." Mă împiedic speriată făcând încă un pas înapoi, departe de el. Ochii lui mă privesc cu atenție în timp ce mă îndepărtez, așteptând să răspundă.
" - Nu."
Buzele mele se despart de șoc când îl văd cum se întoarce în camera lui și îmi trântește ușa în față. Stau acolo singură, oftând în timp ce mă uit la ușa din fața mea.
Cum vom realiza vreodată proiectul în acest ritm? Verific ora pe telefon, era deja miezul nopții și jumătate și nu am avut niciun progres în a-l face să facă proiectul.
Respirând adânc, bat la ușa lui din nou, și din nou, și încă o dată pentru noroc. Funcționează, pentru că câteva minute mai târziu ușa se deschide din nou și Caden mă privește cu aceeași privire rece pe care o avusese întotdeauna.
"- T.. trebuie să o ducem la capăt". Mormăi, jucându-mă nervos cu degetele bandajate. Ochii lui Caden se deplasează în jos spre mâinile mele, apoi înapoi la fața mea înainte de a ateriza asupra ochilor mei.
Nu puteam minți, contactul lui vizual ar putea face pe oricine agitat și am încercat tot posibilul să evit orice secundă de a face contact vizual complet cu el.
"- Nu e problema mea." rostește el, privindu-mă cu atenție, de parcă ar fi vrut o reacție din partea mea.
Păcat că eram îngrozită să fac vreo replică așa că tot ce pot face este să oftez și să mă întorc să plec, acceptând deja nota proastă.
Este liniște pentru o clipă, până când vocea lui răsună pe hol din tocul ușii și mă opresc în loc.
