Isabelle Hart nu s-a potrivit niciodată, a fi agresată zilnic la școală și a munci pentru a plăti datoria mamei tale din cauza drogurilor nu a fost cel mai bun lucru pe care o tânără de 17 ani și-a dorit să-l facă în ultimul an de liceu.
Ce se întâm...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Imediat ce m-am întors de la școală, mă schimbasem în uniforma de lucru. Iau în mână lista cu tot ce trebuia să termin pentru tura din seara asta în timp ce ies, cu părul deja legat într-o coadă de cal.
Mă simt epuizată, goală.
Nu-mi amintesc nici măcar gândurile care mi-au trecut prin cap în timp ce mă îndreptam spre dulapul cu produse de curățenie, apucând totul pentru a curăța camerele. Doamna Carmen mi-a dat vestea proastă că va trebui să continui curățenia în dormitoare până ce cealaltă servitoare se va face bine.
Am sperat doar că niciunul dintre ei nu va fi în camerele lor.
" - Hei, tu." O voce profundă îmi răsună prin ureche și ridic privirea, simțindu-mi corpul înghețat complet când îl văd pe Ace mergând spre mine.
Părea îmbrăcat să iasă cu prietenii. Părul său des era împins pe spate și purta un hanorac Burberry de culoare crem cu pantaloni negri.
"- Hm...bu...bună domnule Ace." spun eu agitată. Probabil că arătam nebună cu coada mea dezordonată și cu grămada de produse de curățenie îndesate în brațele mele.
"- Mă tot eviți, de ce?" Întreabă, mâinile lui erau în buzunare acum când stătea la câțiva metri distanță de mine, iar eu îmi încrunt sprâncenele. De ce contează dacă îl evit sau nu? Nu e ca și cum ne-am fi cunoscut.
"- Eu... eu doar lucrez aici, d....de ce contează dacă te evit?" spun eu, observând micul zâmbet care-i apare pe chip.
Avea genul de zâmbet care făcea pe oricine să zâmbească înapoi.
În afară de mine, nu prea îmi amintesc de câte ori am zâmbit până acum, dar nu cred că s-a ajuns la zece în toți anii pe care i-am trăit.
"- Cred că ești interesantă, putem fii prieteni." El ridică din umeri, aruncându-și privirea la brațele mele care se străduiesc să țină toate materialele de curățenie la loc.
"- Ai nevoie de ajutor cu asta?" Întreabă, scoțându-și mâinile din buzunare în timp ce se apropie de mine, dar eu mă dau repede înapoi, clătinând din cap, în timp ce rearanjez lucrurile din brațe.
"- Eu... sunt bine. Mulțumesc." mormăi, uitându-mă la marmura de pe jos.
De ce nu mă lasă în pace? Nu ar trebui să vorbesc cu el, cu cineva atât de diferit de mine. Eram doar fata murdară dintr-un oraș murdar fără nicio importanță în spatele numelui ei. Eram doar o altă risipă de spațiu, nu puteam da nimic acestei lumi.
Tace puțin și pentru cea mai mică clipă am crezut că a plecat, s-a plictisit de mine sau așa ceva. Dar când ridic privirea și ochii aceia de ocean se uită înapoi la mine cu aceeași privire curioasă de când m-am lovit prima dată de el, am simțit ceva. Și de obicei nu simt nimic, totul mi s-a părut mereu gol.
