Ghost

Capitolul zece

Athena

- Promit! spune Ghost hotărât.

Ochii lui căprui sunt triști, obosiți. Oare când a fost ultima dată când a dormit cum trebuie? N-aveam nici o intenție să vin pe acoperiș în dimineața aceasta, dar ceva m-a împins să vin aici. Poate că undeva în mintea mea aveam nevoie să fiu aici. Aveam nevoie să-mi spună că nu el mi-a trimis mesajele alea aseară.

O adiere de vânt îmi mângâie ceafa și mă trezesc la realitate. Trebuie să plec...

- Trebuie să plec, spun și fac doi pași înapoi, punând distanță între noi. Dacă mai lipsesc o zi de la muncă s-ar putea ca Heyes să mă concedieze.

El dă doar din cap fără să-și ia ochii de la mine. Îmi îndrept spatele și mă îndrept spre ușa de metal fără să mai spun ceva. Când ajung în dreptul ușii îmi întorc capul spre locul unde stă Ghost, doar că să văd locul acela gol. Cum Doamne o fii reușit să dispară așa repede?

Îmi netezesc pentru ultima dată hainele și mă privesc în oglinda mare a dulapului. Am pierdut numărul costumelor negre și al cămășilor albe pe care le-am cumpărat de când am început să lucrez pentru Black & Silver Law Group. Învârt pe degete cele două șuvițe pe care le-am lăsat să-mi contureze fața pentru a defini mai bine micile bucle, iar cu o pensulă micuță retușez rujul roșu pe care l-am pus pe buze. Tot ce mai trebuie să fac e să-mi iau geanta și să ies pe ușa. Adeline a plecat și ea de aproape jumătate de oră ca să nu întârzie la primul curs. De asemenea și AJ a plecat la atelierul tatei pentru a-l ajuta.

În fața mea ușile liftului se deschid și pășesc înăuntru. Până la parterul clădirii fac doar câteva secunde. Aproape de intrarea principală sta paznicul – un bărbat înalt și solid, probabil cu câțiva ani mai tânăr decât tata – care în clipa în care mă vede îmi zâmbește și dă ușor din cap. Repet același gest și deschid ușa de sticlă.

Zgomotul orașului îmi zguduie timpanele. În parcarea de pe cealaltă parte a șoselei zăresc Mercedesul negru al lui Ghost, iar în spatele volanului privindu-mă cu atenție este cea de-a doua mea umbră. Fac stânga împrejur și mă îndrept cu pași siguri spre firmă. Norocul meu este că am reușit să găsesc un loc de muncă chiar destul de aproape de clădirea de apartamente pe care o deține Malakai.

Tata a ales să nu-i spună nimic din cele întâmplate aseară lui Malakai și i-a făcut pe Addie și AJ să-i promită că nu o să rostească nici un cuvânt despre ce s-a întâmplat. Dacă Malakai ar fi știut ce s-a întâmplat cel mai probabil acum aș fi fost încuiată în casă și cu vreo patru boduguarzi care să mă păzească. Doi la ușa camerei mele și doi la ușa de la intrare a apartamentului.

Malakai are intenții bune, știu asta, dar uneori tinde să exagereze. Înțeleg că se teme pentru siguranța mea și că îi e frică să nu mi se întâmple ceva. Trăiesc cu frica aceea zilnic de aproape zece ani și frica asta s-a accentuat din ce în ce mai mult în ultimele zile.

Unele persoane, atunci când trec printr-o experiență traumatizantă, uită unele fragmente din ce li s-a întâmplat – există cazuri în care uită întreaga experiență. Însă indiferent de cât m-am rugat să uit, n-am putut niciodată. Subconștientul meu își amintește tot, până la cel mai mic detaliu. Ce e mai rău e că toate amintirile astea par a fi atât de proaspete în mintea mea, de parcă totul s-a întâmplat ieri.

Alistair m-a iubit, în felul lui bolnav, dar a făcut-o și la un moment dat a început chiar să aibă încredere în mine. Chiar dacă mintea mea ar fi uitat ce s-a întâmplat, corpul meu n-ar fi făcut-o niciodată. Aproape că întind măna că să-mi ating spatele, ca să simt cicatricile pe care mi le-a făcut într-un moment de nebunie, furie. Alistair m-a distrus aproape de tot și m-a chinuit încontinuu, dacă tortura nu era fizică, atunci era psihică și tot așa. Însă nimic din toate astea nu se compară cu ce i-am făcut eu lui. Refuzând oferta lui Ghost de a-l ajuta să-l captureze, cumva amân inevitabilul.