Ghost

Capitolul douăzeci și patru

Athena

O trag pe prietena mea în brațe și o aud suspinând în timp ce-și ascunde chipul în scobitura gâtului meu. Corpul îi tremură neîncetat, iar respirațiile îi sunt întretăiate.

— Nu am vrut să fac asta, șoptește ea. Chiar nu am vrut.

Îi mângâi spatele, încercând să o consolez. Nu știu ce ar trebui să spun. Nu-mi pare rău că l-a ucis pe omul acela. Chiar nu-mi pare. Dacă stau mai bine să mă gândesc, foarte bine a făcut. Dar nu pot să-i spun asta.

— Știu, spun, totul o să fie bine.

Privirea mi se intersectează cu cea a lui Ghost, care este surprinzător de calm. Cu pași siguri se apropie de noi și o trage pe Adeline din brațele mele și o îndeamnă să-l privească. Sunt gata să protestez, vocea lui Ghost sparge liniștea chinuitoare.

— Adeline, uită-te la mine! o îndeamnă el. Prietena mea își ridică șovăitor capul spre bărbatul din fața ei și înghite în sec. N-ai făcut nimic rău! vocea lui e puternică și hotărâtă. Adeline deschide gura ca să-l contrazică, dar el continuă: Te-ai apărat! Dacă nu l-ai fi ucis, te-ar fi ucis el pe tine, dar înainte de a face asta te-ar fi chinuit.

Adeline înghite în sec și-și trage nasul. Inima mi se strânge, doar gândindu-mă la ce i s-ar fi putut întâmpla prietenei mele.

— N-ai făcut nimic greșit, spune Ghost. Te-ai salvat. Te-ai ales pe tine. Și cu toate că ai făcut ceea ce a trebuit o să simți greutatea morții lui pentru tot restul vieții, dar amintește-ți că ai supraviețuit. Amintește-ți că a trebuit să alegi între tine și el și te-ai ales pe tine. Pentru că tu meriți să-ți trăiești viața, el nu a meritat.

Adeline dă din cap și-și șterge obrajii.

O să simți greutatea morții lui pentru tot restul vieții. Cuvintele lui Ghost se simt ca un pumn zdravăn în stomac și nu pot să nu mă întreb, oare de câte ori a trebuit să-și spună asta?

Ghost dă din cap și se întoarce pe călcâie, apoi își duce telefonul la ureche. Se îndepărtează de noi, uitându-se în jur la cadavrele care zac pe podea, pe scena luminoasă și peste bar.

Un măcel. Asta a fost aici.

Ghost vorbește la telefon, dar nu reușesc să înțeleg nimic din ce spune.

Câteva minute mai târziu se întoarce și se apropie de noi. Îmi cuprinde umărul cu palma și mă privește. E îngrijorat.

— L-am sunat pe Matteo, șoptește el și-și mută privirea la Adeline, care e foarte aproape de a o lua razna. O să vă ducă acasă și o să aibă grijă să nu vi se întâmple nimic.

Ridic din sprâncene, privindu-l curioasă. Nu poate fi serios.

— Nu plec nicăieri, spun serioasă. Rămân aici cu tine.

— Athena, mârâie el.

Îl iau de mână, împletindu-mi degetele cu ale sale. Pot să văd cum ochii i se limpezesc și se uită la mine blând.

— Nu plec nicăieri, repet. Matteo poate să o ducă pe Addie acasă și el împreună cu AJ o să se asigure că e în siguranță.

Ar trebui să merg cu ea acasă. Să o consolez, să-i spun că totul o să fie bine, deși probabil aș minți-o. Îmi întorc capul în direcția prietenei mele și simt cum mi se frânge inima. Ar trebui să plec cu ea, să las tot coșmarul ăsta de măcel la o parte, dar gândul că toate astea sunt din vina mea – nu mă lasă sa plec. 

Șansele ca Alistair să fie în spatele acestui masacru sunt mari. Îl privesc pe Ghost și pot să-mi dau seama că și el se gândește la același lucru. Alistair s-ar putea să se întoarcă și să-și admire „opera" și dacă o să se întoarcă am să fiu aici să-l întâmpin.