Ghost

Capitolul douăzeci și șase

Athena

A trecut o săptămână de la masacrul de la Moonlight și, dintr-un motiv sau altul, lucrurile par, oarecum, să redevină la normal. Adică, pe cât de normal pot lucrurile să fie la momentul actual.

De pe canapeaua din sufragerie pot să o urmăresc atent de Adeline, care stă la insula din bucătărie înconjurată de o mulțime de foi și caiete. Privește concentrată în laptopul ei, ignorându-mi complet prezența. După cele întâmplate la Moonlight, Adeline a refuzat să vorbească despre asta. Sau chiar să-i audă pe alții vorbind despre asta.

- Athena, n-am să mă destram în fața ochilor tăi, spune Adeline fără să-și ia ochii din laptop. Nu e nevoie să stai aici cu mine și să mă supraveghezi.

- Nu te supraveghez, Addie, spun zâmbind. Citesc, uite, ridic cartea pe care o luasem cu mine ca să o am drept scuză în caz că urma să avem aceasta conversație.

Adeline pufnește și se întoarce înapoi la tastat.

Îmi fac griji pentru prietena mea. Abia dacă vorbește cu vreunul dintre noi și stă mai mult timp încuiată în camera ei sau cu nasul în laptop, învățând pentru facultate. Ecranul telefonului se deschide și un mesaj apare pe ecran:

GHOST: Încă n-am reușit să găsim nimic, dar AJ crede că suntem aproape. Cum ești? Cum e Adeline?

Ghost și Matteo în ultimele zile au încercat să dea de Alistair, iar AJ îi ajută cu localizarea și accesarea diferitor baze de date. Până acum nu au reușit să găsească nimic, poate totul o să se schimbe azi.

Eu: Eu sunt bine, dar de Adeline nu știu ce să zic. Îmi fac griji pentru ea. Încă nu vorbește cu mine.

- Oprește-te din a vorbi cu Ghost despre mine, zice Adeline și-și ridică pentru prima dată pe ziua de azi privirea spre mine. Sunt bine, Athena! mârâie ea printre dinți.

Mă ridic de pe canapea și mă apropii de insula de bucătărie, apoi mă așez pe scaunul din fața ei. Îi cercetez curioasă chipul, încercând să-i descifrez emoțiile. Chipul îi e lipsit de reacție.

În ultima perioadă, prietena mea a slăbit destul de mult și a devenit palidă - bujorii, pe care îi avea odată în obraji, au dispărut. De o săptămână îmi privesc prietena uscându-se pe picioare.

- Ai spus cuvintele astea de atâtea ori săptămâna asta și am ales să te cred pentru primele zile, dar nu mai pot să fac asta.

Maxilarul lui Adeline se încleștează și mă fixează cu privirea.

- Adeline nu ești bine, spun și încerc să o iau de mână, dar ea și-o retrage, așezându-și mâinile în poală. Ai nevoie de ajutor, iubito, și vreau să te ajut. Toți ne dorim asta, dar trebuie să ne lași să te ajutăm.

Adeline începe să râdă nervos.

- Serios? Tu, dintre toți, ai de gând să-mi prelegi despre ajutorul primit din partea celorlalți? Tu? Asta e amuzant.

Ecranul laptopului se închide zgomotos, iar Adeline se ridică furioasă de la masa - îndreptându-se spre camera ei, apoi izbește puternic ușa în urma sa.

Oftez și-mi frec fața cu palmele.

Are dreptate. Dintre toți oamenii, poate că nu sunt eu cea mai potrivită persoană care să vorbească despre acceptarea ajutorului din partea celorlalți.

Deschid telefonul și apelez singura persoană care știe cum să gestioneze situația asta. Adeline s-ar putea să mă urască pentru că fac lucrul acesta, dar pot să trăiesc cu asta.