Ghost

Capitolul douăzeci și nouă

Violet

— Am găsit-o pe fiica dumneavoastră!

Vocea ofițerului de poliție răsună în mintea mea, din nou și din nou și din nou – precum un ecou nesfârșit. Am găsit-o pe fiica dumneavoastră... Au găsit-o pe Athena. Mi-au găsit copilul.

Inima mi se strânge, făcându-se mică, atât de mică, de parcă s-ar ascunde de propria durere. Mâinile îmi tremură necontrolat, și oricât aș încerca să le opresc – nu reușesc.

— Iubito, nici măcar nu știm dacă este ea, spune Issak de pe locul șoferului.

Vocea lui este blândă, caldă, dar simt în ea acea notă precaută, ca și cum încearcă să mă țină ancorată de realitate, să nu-mi las inima să creadă prea repede. Știu ce vrea să spună. De șase luni trăim același coșmar. De trei ori telefonul a sunat, de trei ori poliția mi-a spus că au găsit-o pe Athena. De trei ori m-am repezit, gata să-mi strâng copilul în brațe. Și de trei ori am plecat cu mâinile goale. Au găsit trei fete, dar nici una dintre ele nu era copilul meu.

— Știu, Issak, spun într-o voce tremurândă. Dar dacă este ea?

De fiecare dată când aud că au găsit-o, speranța mea prinde viață, doar pentru ca mai apoi să fie zdrobită. Cum aș putea să nu cred? Cum aș putea să nu mă agăț de fiecare cuvânt care-mi dă speranță? Dar, știu că trebuie să fiu precaută, că trebuie să rămân cu picioarele pe pământ...chiar dacă inima mea vrea altceva.

Drumul spre spital pare să nu se mai termine niciodată, iar fiecare culoare roșie a semaforului o simt ca un pun, adânc și dureros, în stomac. Issak bate nervos cu degetele în volan, iar tensiunea dintre noi se simte ca o fâșie subțire, pe care oricând o poate rupe un cuvânt sau o privire. Dar nu pot să nu observ licărul acela din ochii săi negri, același licăr de speranță pe care-l simt și eu, chiar dacă încerc să-l ascund.

💀

— Ofițer Addams, se prezintă agentul de poliție de îndată de ajungem la spital, strângând mâna lui Issak și apoi pe a mea.

Privesc în jur și stomacul mi se strânge. Polițiști peste tot. Uniforme mișună de la o mașină la alta, schimbând priviri tensionate. La vreo cincizeci de metri, o mașină a FBI-ului stă tăcută, ca o umbră grea peste toată scena. Ceva este diferit. Ultimele dăți când am fost aici nu era atâta agitație. Ce s-a întâmplat? E un semn bun sau sufletul meu urmează să fie frânt din nou?

— Ce este cu toată agitația asta? întreb, aproape în șoaptă, în timp ce privirea îmi alunecă de la un agent la altul, încercând să înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Ofițerul Addams își drege glasul și-mi întâlnește privirea:

— Doamnă Karras, avem motive să credem că am găsit-o pe fiica dumneavoastră...și, de asemenea, avem un principal suspect.

Inima mi se oprește. Dumnezeule. Cuvintele ofițerului îmi lovesc pieptul ca un trăsnet, arzându-mi fiecare fărâmă de aer. Îmi întorc capul brusc spre Issak. E încordat, atât de încordat încât pare împietrit. Privirea lui este fixată asupra ușilor spitalului, nemișcată, rece. Acolo. Acolo este cel care ne-a luat copilul.

Simt cum stomacul mi se răsucește dureros, iar un val de căldură îmi urcă pe piele, ca și cum trupul meu ar vrea să fugă, să scape, dar eu nu pot. Nu mă pot mișca. Tot ce pot face este să respir. Să aștept. 

— Unde e? vocea soțului meu e tăioasă, rece, atât de încărcată de furie încât îmi face pielea să se înfioare.

Îl privesc și inima îmi tresare. Am un vag presentiment că nu întreabă de Athena. Privirea lui e prea întunecată, ochii săi negri privind fix spre polițistul din fața noastă. El vrea să-l vadă, pe cel care ne-a luat copilul.