Ghost

Capitolul douăzeci și opt

Ghost

Restaurantul este plin ochi, iar atmosfera vibrează de energie. Costumele celor prezenți sunt atât de diverse, încât singurul mod prin care reușesc să-i definesc este prin ceea ce poartă. Un vampir ciudat se împletește cu o prințesă strălucitoare, iar un pirat cu un papagal de jucărie pe umăr discută cu un clovn al cărui machiaj e atât de grotesc, încât pare real.

Prin mulțimea agitată, plină de râsete, costume și un haos general de culori, reușesc să o zăresc pe Athena fără efort. E ca și cum întreg universul s-ar opri doar ca să mă lase să o privesc. Rochia ei albă, lungă până în pământ, pare să capteze fiecare reflexie de lumină din încăpere, iar corsetul auriu îi evidențiază talia într-un mod care îmi taie respirația. Strălucirea metalului îmi fură privirea pentru o clipă, dar sunt rapid atras de brățările late care îi împodobesc brațele. Parcă ar fi coborât direct de pe Muntele Olimp.

Dar coroana. Coroana este cea care îmi ridică pulsul. Frunzele aurite care îi împodobesc capul strălucesc subtil sub luminile difuze ale restaurantului, iar poziția lor perfectă îi accentuează trăsăturile sculpturale. E ireal de frumoasă. Părul ei lung, ondulat, e lăsat liber, iar buclele îi încadrează chipul ca o aură. Se mișcă încet, aproape imperceptibil, cu fiecare pas pe care îl face, iar asta doar mă hipnotizează mai mult. Machiajul pe care îl poartă îi scoate în evidență ochii. Negri, pătrunzători, par să mă privească chiar și atunci când se uită în altă parte. E o privire care mă arde, care mă face să mă simt expus, de parcă știe exact ce gândesc, ce simt. Și poate că știe. Athena are acel talent enervant de a vedea prin oameni.

Însă, ceea ce mă termină, ceea ce-mi pune capac, sunt buzele ei. Vopsite cu roșu sângeri, sunt ca o chemare, o capcană în care știu că am căzut deja și din care știu că nu vreau să ies. Am sărutat acele buze în urmă cu câteva zile. Sărutul ăla mi-a răsturnat lumea. A fost intens, haotic, o combinație de furie, dorință, și ceva ce nu pot să numesc. Și acum, văzând-o din nou, fiecare amintire a acelui moment se întoarce cu forța unui uragan.

Athena râde la ceva ce îi spune una dintre celelalte chelnerițe, iar sunetul râsului ei ajunge la mine prin zgomotul mulțimii, ca un ecou menit să mă distrugă complet. Își trece mâna prin păr, iar gestul mă face să încleștez pumnii.

— Te cam holbezi nu crezi? răsună vocea lui Matteo lângă urechea mea.

— Ce n-aș da să dispari pentru o zi, Matteo.

— Ai vrea tu, frate. Dar nu pot dispărea înainte de a vedea cum te faci de râs în fața zeiței tale.

Râsul lui îmi zguduie nervii, dar nu-mi pot lua ochii de la Athena. Fiecare clipă în care o privesc mă adâncește tot mai mult într-o lume din care nu știu cum să ies. Îmi doresc să o am aproape, dar tot ce pot face e să o observ, pierzându-mă în acea privire enigmatică.

— Ce facem cu ea? întreabă bărbatul de lângă mine, schimbând brusc subiectul.

Mă uit în direcția în care privește și o zăresc pe Adeline. Se mișcă automat, fără niciun fel de energie sau pasiune, plimbându-se de la o masă la alta, debarasând și luând comenzi. E ca o umbră a femeii care a fost cândva, o carcasă goală, lipsită de viață, tot ce era în ea s-a stins în momentul în care l-a ucis pe bărbatul acela.

— Nu știu, îi răspund cu voce joasă, simțindu-mă copleșit de gânduri. Terapia părea că a ajutat.

După discuțiile pe care le-a avut cu terapeutul în ultimele săptămâni, Adeline părea să-și fi revenit cât de cât. Sau poate doar mi-am dorit să cred asta. Deși acum, văzând-o cum se mișcă ca o fantomă printre mese, îmi dau seama că nu e nimic mai mult decât o iluzie.