Ghost

Capitolul douăzeci și șapte

Athena

În urmă cu nouă ani...

Întunericul pare viu, se strânge în jurul nostru ca o ființă flămândă, dar dintr-un oarecare motiv nu mă deranjează. Stau cu spatele lipit de betonul rece, ușa de lângă mine transformându-se într-un obstacol inutil. Urechile îmi sunt ciulite, în căutarea unor pași grei. Știu că vor veni. Mereu vin.

Jessica e la doar câțiva metri de mine, lipită de perete, cu respirația sacadată și cu ochii mari ca ai unui animal prins într-o capcană. Frica ei e aproape palpabilă, pot să o simt în aer, în modul în care i se contractă umerii de fiecare dată când un zgomot, oricât de mic, sparge tăcerea. Începe să șoptească ceva – ceva ce nu reușesc să înțeleg. Poate se roagă, dar nu cred că rugăciunile noastre pot fi auzite în locul ăsta.

— Poți să taci? mârâi printre dinți, fără să-mi ascund disprețul. Șușotelile tale îmi sfâșie creierul. Dacă ai de gând să tremuri și să te plângi, fă-o în liniște

Jessica se oprește brusc, surprinsă de tonul meu. Ochii ei mari, deja plini de panică, se deschid și mai mult. Pentru o clipă am impresia că vrea să-mi răspundă, dar își prinde buza de jos între dinți, înghițindu-și cuvintele.

— Îmi pare rău, șoptește ea abia auzibil, cu vocea tremurândă.

Îmi trec mâinile prin părul murdar, exasperată, încercând să mă adun. Nu e vina ei. Știu asta. E normal să-i fie frică. Problema e la mine. Ar trebui să-mi fie frică. Să simt ceea ce simt ele. O groază paralizantă, de care n-ai nici măcar cum să te ascunzi. Dar eu? Eu nu simt nimic. Doar un calm ciudat, nefiresc, care-mi străbate venele, de parcă tot ceea ce urmează să se întâmple ar fi deja scris și eu am acceptat finalul. Ca și cum tot ce era viu în mine s-a stins de mult.

— Nu e momentul să-ți pară rău, zic încet, dar aspru.

Jessica își pleacă privirea spre podea, corpul ei tremurând din cap până-n picioare. Din colțul ochiului, o văd cum își strânge brațele în jurul corpului, ca și cum ar încerca să se facă mai mică, poate chiar invizibilă.

Mă simt prost. Ar trebui să spun ceva ca să repar asta, dar cuvintele mi se blochează în gât. În loc să vorbesc, învârt din nou briceagul printre degete.

În mâna mea, briceagul pare mult mai greu decât ar trebui să fie, dar totodată se simte ca o parte din mine. Îl învârt printre degete, metalul rece al lamei alunecând ușor peste pielea mea. E o mișcare automată, mecanică, care mă liniștește. Briceagul ăsta mi-a devenit atât de familiar în ultimele zile, încât, uneori, uit că nu-l aveam înainte. Acum însă pare o extensie a mâini mele, ca și cum ar fost mereu acolo.

După câteva momente de tăcere, îmi trec limba peste buzele uscate, și încerc din nou.

— Uite...știu că ți-e frică, șoptesc fără să-mi iau privirea de la ușa de metal. Dar dacă începi să faci zgomot, dacă începi să te pierzi...asta nu o să ajute pe nimeni.

Jessica nu spune nimic, dar îmi aruncă o privire scurtă, plină de incertitudine.

— Concentrează-te, continui, cu o voce moale. Respiră adânc și numără până la trei. Acesta e planul tău, Jess, trebui să-l accepți.

Jessica își închide ochii, respirând profund. Poate că sfatul meu nu este suficient, dar măcar mai tremură atât de tare.

— Cum poți fi așa...așa de calmă? Nu ți-e frică?

Aproape că-mi vine să râd la întrebarea ei.

— Frica nu o să ne ajute cu nimic. Nu schimbă ceea ce urmează să se întâmple.