Ghost

Capitolul opt

Athena

În urmă cu nouă ani...

Au trecut două zile de când Alistair mi-a distrus spatele, iar ieri a adus pe cineva să-mi verifice rănile, ca să se asigure că nu se infectează și că nu mor de septicemie, deoarece după cum a spus el "Moartea mea l-ar costa foarte multe".

Strâng puternic din dinți atunci când Mary îmi pune spirt medicinal peste răni. Lovesc podeaua cu palma la următoarea atingere.

- Nu te mai mișca atâta, spune ea poruncitor.

Mă întorc cu capul spre ea și îi întâlnesc privirea. Ochii ei căprui se plimbă când la fața mea când la spatele meu.

- Tot nu pot să înțeleg de ce ai făcut asta? spune ea aproape șoptit.

- Pentru că, până o să mă vindec o să mă lase în pace, spun mai mult pentru mine.

Fața ei rămâne la fel de încruntată și nu pot să-mi dau seama dacă m-a auzit sau nu.

Undeva la câțiva metri de noi, restul fetelor priveau în liniște. Cea mai mică dintre ele suspina încet, ținându-și genunchii la piept. Unul dintre oamenii lui Alistair o violase în urmă cu o oră. Cu cât veneau mai des la ea, cu atât aveau să o ucidă mai repede. Fizic și-ar fi revenit, dar psihic o să o ucidă. De câte ori o să închidă ochii o să-i vadă, iar daca o să scape în viață de aici...o să-i vadă în fiecare bărbat pe care o să-l întâlnească.

Locul ăsta mai devreme sau mai târziu o să ne ucidă pe toate. Chiar dacă, prin ceva miracol o să scăpăm de aici, pe dinăuntru o să fim moarte de multă vreme.

Ușa de la intrare se deschide brusc și un bărbat înalt, cu umerii lați intră în camera slab luminată. Alistair. E singur. El nu vine niciodată singur aici. De lângă mine Mary se dă în spate câțiva pași, lipindu-se de perete. Fiecare pas pe care-l face este calculat și se oprește în dreptul meu. Primul lucru pe care-l observ la el sunt pantofii lustruiți, îmi ridic privirea spre el și ochii lui verzi îi întâlnesc pe ai mei. Îmbrăcat la patru ace și cu părul negru ca pana corbului aranjat frumos, Alistair se lasă pe vine lângă mine.

Nu mă obosesc să mă ridic în fund, de când mi-a crestat spatele cu briciul - pe care cu siguranță îl are în buzunarul de la spate - n-am mai reușit să mă ridic de una singură. Mă sprijin în coate și-l fixez iarăși cu privirea. Vreau să mă vadă. Vreau să se uite în ochii mei și să vadă că, deși au trecut aproape șase luni de când m-a răpit și de când mă chinuie după bunul plac, încă n-a reușit să-mi ucidă spiritul.

Îi face semn din cap lui Mary ca să se îndepărteze și să se îndrepte spre restul fetelor, care privesc în liniște. Cu mișcări ezitante, Mary se îndepărtează și mă privește cu tristețe.

Alistair își trece un palma dreapta peste brațul meu și încet mă ajută să mă ridic. Mă sprijin în palme și într-un final stau în șezut în fața lui. Se ridică în picioare și se duce în spatele meu, aerul rece îmi înțeapă pielea atunci când îmi ridică tricoul ca să-mi vadă rănile.

- O să dureze ceva până când o să te vindeci, spune el șoptit ca să-l aud doar eu. De ce continui să mă forțezi să te rănesc? continuă și își lipește buzele de spatele meu.

Înghit în sec și-mi mușc limba. Trebuie să mă abțin și să nu-i mai zic nimic pentru următoarele câteva zile, cel puțin până mi se vindecă spatele.

- Aș putea fi foarte bun cu tine, spune și de data asta mă sărută pe umăr. Tot ce trebuie să faci e să mă asculți.

Săruturile lui încep să urce pe gât și se opresc sub ureche. Palma lui dreaptă se plimba în sus și-n jos pe talia mea.