Ghost

Capitolul treizeci și doi

Ghost

Apartamentul e înghițit în întuneric. Un întuneric care nu doar umple spațiul, ci îl transformă. Îl face altceva. Mai vechi. Mai sacru. Nimic nu mișcă. Nimic nu respiră — în afară de noi doi. Tăcerea plutește între pereți ca o ceață grea, umedă, încărcată de ceva stricat, de ceva dorit prea mult și ținut în frâu prea multă vreme.

Luna pătrunde firav printre perdelele grele, luminând slab peste ea. Zeița mea, căzută, uitată de Olimp și dorită de toți monștrii Iadului.

Stă în fața mea. Nemișcată. Tăcută.

Mirosul pielii ei îmi face mintea vraiște. Parfumul cu aromă de lavandă și portocală are acum ceva păgân îi esența lui.

Îmi las palmele să cadă peste coapsele ei. Le urc lent, mângâindu-i șoldurile și trasez linii imaginare spre talia ei. În mintea mea, e deja dezbrăcată. Continui să o ating lent, dar nu știu dacă o chinui pe ea sau mă torturez pe mine însumi.

Trasez fiecare rotunjime a corpului într-un mod care pare mai mult ritualic. Ca un preot murdar care profanează trupul unei zeități de mult uitate.

Îi cuprind sânii rotunzi și plini în palme și simt cum tot aerul începe să se împuțineze în jurul meu. Athena nu se mișcă. Nu scoate nici măcar un sunet. Dar tremurul ușor al corpului ei e mai puternic decât orice cuvânt. Cu degetele mari, îi ating sfârcurile întărite. Și acel oftat...acel sunt slab care-i scapă printre buzele roșii...îl simt în tot corpul, ca o invocație.

Mâinile mi se ridică singure. Îi ating gâtul catifelat. Îl cuprind între degete, apoi strâng ușor. Simt sângele cum îi curge prin vene. Pulsul care pare să o fi luat razna. Viața care-i străbate întregul trup...

O parte din mine vrea să o sperie. Să o alunge. Pentru că sun conștient că nu o să mai pot să țin închisă, pentru mult timp, creatura ce zace flămândă înăuntrul meu. Și Athena este hrana de care are nevoie. Pielea ei, mirosul ei, gustul ei. Tot.

Dar ea zâmbește. Lent, aproape nebun.

Mă aplec spre ea. Buzele mele sunt la doar câțiva milimetri distanță de ale ei. Îi simt respirația caldă și dorința care reiese din ea.

— M-ai cam evitat în ultima vreme, șoptește.

Glasul îi e răgușit.

— Un motiv în plus să-mi spui să plec, îi răspund, cu o voce ce sună a avertisment. A disperare. A rugăciune.

Îmi iau mâinile de pe gâtul ei, doar ca să i le înfig în părul. Înfășor șuvițele mătăsoase în jurul pumnului și trag. Îi expun gâtul ca pe o ofrandă și-mi ridic masca până în dreptul nasului.

— Nu ești obișnuit ca prada să se predea atât de ușor, nu-i așa? șoptește ea, și un zâmbet îi înflorește pe buze. Tonul pe care-l folosește e jucăuș, dar vocea totuși îi tremură puțin. Nu de teamă, ci mai de grabă de anticipare. Ochii ei negrii – încărcați de dorință și o umbră de nebunie – mă îndeamnă să continui.

Îi cuprind maxilarul cu o mână și strâng de el, simțindu-i oasele fragile. Vreau să o fac să se sperie. Să se teamă. Să fugă de mine. Dar nu vrea – e de neclintit.

Degetul meu mare îi atinge buzele. Roșii. Umflate. Umede. Păcătoase.

Athena își flutură genele lungi, negre ca noaptea, apoi-și deschide încet gura și-mi prinde degetul cu o lentoare chinuitoare, aproape ritualică. Fiecare mișcare a ei e precisă, calculată să mă distrugă încet. Limba ei, care se plimbă cu o senzualitate periculoasă în jurul degetului meu, îmi face toți mușchii să tremure și trupul să ardă.