Ghost

Capitolul treizeci și trei

ATHENA

În urmă cu nouă ani...

O mulțime de perechi de ochi mă privesc. Simt cum mi se strânge stomacul, cum respirația mi se oprește în gât. Din boxa martorilor pot să-i văd pe toți, fiecare expresie, fiecare tresărire, ca printr-un geam care mă ține la distanță – dar totuși expusă.

Părinții mei se află în primul rând. Tata e încordat, cu maxilarul încleștat și pumnii strânși în poală. Își mușcă interiorul obrazului și evită cu încăpățânare să se uite în direcția acuzatului. Știu ce-i trece prin minte. Dacă ar putea, ar sării peste bănci ca să-l facă să plătească aici și acum. Dar, într-un mod miraculos, se abține. Nu pentru că are încredere în sistem, ci pentru că are încredere în mine.

Mama, lângă el, își frământă mâinile fără oprire. Tristețea i se scurge din ochii albaștri, dar undeva, în adâncul privirii, văd ceva ce nu mai recunosc de mult – speranță.

Pe banca din spatele lor stau AJ și Malakai. Stau în liniște și nu fac nici o mișcare inutilă. Doar priviri încărcate de o mulțime de sentimente – durere, grijă, un soi de mândrie pe care nu pot să o exprime, dar care există, tăcută, pierdută prin sufletul lor.

De când am ieșit din spital, nu m-au lăsat singură nicio clipă. Noaptea, când se face liniște, ei sunt acolo. La ușa camerei mele. Nu spun nimic. Nu bat. Nu intră.

Ei cred că nu știu de acest mic ritual al lor, dar știu. Le aud respirația calmă prin lemnul ușii. Le recunosc greutatea pașilor atunci când se așează, respectiv când pleacă. Vin după ce adorm și pleacă înainte să deschid ochii.

Acest mic gest al lor, cumva reușește să mă țină întreagă.

Și, uneori, în nopțile în care tăcerea devine prea grea și pereții camerei mele par gata par să se prăbușească peste mine, mă târăsc până la ușă și mă lipesc de ea ca de o margine de lume. Îmi coordonez respirația după a lor și aștept – aștept ca prin ceva miracol să mă reîntregesc cumva. Stau acolo, cu spatele lipit de lemnul rece, și mă întreb dacă nu cumva ceea ce s-a rupt din mine e pierdut pentru totdeauna.

Pentru că, deși sunt în viață, uneori simt că m-am oprit din a trăi cu mult înainte de a trăi. Că din acel loc, a ieșit doar o carcasă, iar eu...adevărata eu a rămas blocată în acea cabană, în mijlocul unei păduri, de la marginea unei autostrăzi.

Părinții mei, Malakai și AJ n-au încercat niciodată să mă facă să vorbesc. Nu m-au întrebat niciodată ce s-a întâmplat. Nu au căutat detalii. Nu au scormonit prin rănile mele așa cum au făcut alții. Și, în momentul acesta...îi iubesc mai mult decât orice.

Ei n-au auzit povestea. Nu în forma ei reală cel puțin. Nu cea care doare. Cea care murdărește tot ce atinge. Nimeni, defapt, nu a auzit în întregime povestea.

Știu doar fragmente. Zvonuri. Frânturi decupate de la știri și tăceri lungi, dar n-au auzit nimic din ceea ce contează cu adevărat. Nu știu cât de adânc am fost trasa în acea groapă. Cât de tare am fost ruptă ca să par întreagă acum.

Și aici, acum, în sala asta în care aerul pare învechit de atâtea povești uitate, ar fi prima dată când ar auzi totul.

Nu mă simt pregătită să vorbesc, dar sunt nevoită – pentru că nu-mi doresc ca nici o altă fata să treacă prin calvarul prin care am trecut eu. În acest moment nu-mi fac dreptate doar mie, ci și celor care nu au avut curajul să vorbească. Mintea îmi zboară imediat la Mary, Jessica, Simone, Diana,  Sarah și Christina. Ele au refuzat să depună mărturie, au ales să tacă și să mă lase singură și poate ca n-ar merita să le fac dreptate, dar uite-mă aici luptând nu doar pentru mine, ci și pentru ele.