Răzbunarea

Capitolul 16

"My world's nothing when you're gone
I'm out here without a shield, can't go back, now"

— Jordin Sparks - Battlefield

*

Faith

— Nikki! o strig pe femeia ce se tăvălește în pat imediat cum intrăm în dormitorul meu.

— Mm..., spune având ochii închiși.

— Voiam să te întreb ceva despre Adam.

Un zâmbet ii răsare pe chip, dar încă are ochii închiși. Își bălăngăne tălpile într-o parte și-n-tralta și inspiră adânc.

— Ascult, mă anunța și se întoarce pe o parte cu fața către mine, sprijinindu-se într-o mână.

Ezit o secunda. Poate că nu este cel mai oportun moment să întreb asta. Apuc o bluză din geanta pe care am avut-o la spital și o aranjez la loc în dulap.

— Ce s-a întâmplat cu mama lui? îmi fac curaj s-o întreb, dar nu cred că am făcut cea mai bună alegere căci expresia feței i se schimbă radical.

— De unde ai auzit de mama lui? mă întreabă mascând vizibil curiozitatea care o macină.

— În seara în care a rămas cu mine l-a sunat cineva. Fără să vreau am auzit discuția, continui și mă întorc către ea zâmbindu-i.

Și vrea să-mi spună ceva și nu vrea. Am stăruit asupra acestor gânduri care nu-mi dau pace o bună bucată de timp, apoi mi-am îndreptat atenția spre Nikki atunci când a început să vorbească.

— Mama lui Adam..., spune privindu-mă nesigură. A dispărut acum aproape un an.

— Jane? o întreb si ma privește confuză. Din aceelași motiv ca și ea?

Se uită la mine și încă nu știe ce sa facă. Dă ușor din cap în semn de „Da" si apoi își mută privirea.

— Adam ți-a spus? mă întreabă în timp ce se ridică din pat și se duce la fereastră.

Îngaim un „Mhm" apoi apuc geanta și o arunc în dulap alături de alte mărunțișuri. Mă întorc cu fața către ea, dar ea nu face niciun gest. Dă la o parte perdeaua ca să poată observa mai bine ce se întâmplă peste stradă.

— Ce, Dumnezeu, s-o fi-ntâmplat? spune încruntată și fuge de la mine din cameră, în jos pe scări și apoi iese pe ușa din față, urmată de mine.

Traversează strada, înfășurând în jurul ei cardiganul vaporos. Ce-i drept, afară se lăsase frig încă de când am intrat în casă. O urmez îndeaproape și intrăm în curte, acolo unde câțiva bărbați cară toată mobila afară din casă și o încarcă în camionul de pe aleea care duce către garaj.

Înăuntru, Mark si Kevin stau turcește pe marmura care nu mai este acum acompaniată de canapeaua și cele două fotolii imense. Până și covorul lipsește.

Cei doi caută agitați prin câteva sertare care sunt așezate în jurul lor. Scot din cutiile de lemn negru dosare peste dosare și le mută apoi în cutii de carton.

— Chiar vorbea serios? Pleacă? îi întreabă Nikki ușor distrasă de toată agitația din jurul nostru. Unde?

— Nu vrea ca voi să știți, îi spune Mark în timp ce numerotează un dosar.