Răzbunarea

Capitolul 32

— Vin acasă! rostesc tare căci nu-mi mai pot controla organismul care o ia razna.

— Stai unde ești, îi trimit imediat să te ia de acolo.

Vocea tatălui meu mă liniștește și aștept la telefon în timp ce mă așez pe o bancă din apropierea casei lui Adam.

— Cum te simți? Hanna?!

— Sunt bine... Sunt bine..., îl asigur pe cel care mi-a fost părinte atâția ani.

— Hanna nu mă minți, ești copilul meu!

— Vreau acasă, îi spun ca un copil plângăcios, simțindu-mă mult mai emotivă ca înainte.

Starea mea psihică este deplorabilă, dar încerc din răsputeri să mă țin departe de o depresie, care m-ar putea trimite din nou într-un spital de nebuni.

— Sunt aproape de tine.

Încuviințez chiar daca știu că nu mă vede. Conversația cu Frank m-a liniștit puțin cât să îmi potolesc nevoia de a urla. Nu îmi înțeleg sentimentele. Vreau să mă întorc acasă chiar dacă simt că îmi las sufletul aici.

— Frank, îmi pare rău... Nu trebuia să fie așa. Am fost...

— Liniștește-te, fetițo, mă calmează. Ne vedem acasă.

— Hanna!

Abia când închid telefonul o văd pe Teressa cum aleargă spre mine și mă îmbrățișază strâns la pieptul ei.

— Ești bine?

Își trece mâinile peste fața mea și mă privește speriată, neștiind ce să-mi facă. Îmi pune un hanorac pe umeri și se lasa în genunchi înaintea mea. Îmi prinde mâinile în palmele ei și se uita insistent la mine în timp ce încerc din răsputeri să nu plâng, dar ceea ce am făcut pe tot parcursul zilei nu mai funcționează și acum.

Episoadele de hiperventilație apar și acum, de data aceasta mult mai intense, fiindcă îl văd pe Anthony care acum este mult mai speriat ca Teressa. Durerea din piept se transformă într-o presiune acută care îmi înțeapă inima. Îmi simt inima cum se sfâșie înăuntrul meu și aș da orice să îl fi cunoscut pe Adam în alte circumstanțe.

Anthony înaintează spre noi și vrea să mă cuprindă în brațe, dar mintea mea nu poate accepta. Nu îl vreau aproape, nu vreau să știu nimic de el și nu vreau să îl văd.

— Nu mă atinge! țip către el și se îndepărtează.

Mă urc mai mult furioasa în spatele mașinii și cei doi frați se urcă în față, Anthony conducând.

— Odihnește-te până ajungem în Denver. Vom lua de acolo un avion.

Vocea Teressei este din ce în ce mai calmă și îmi întinde o sticlă cu apă din care beau cu nesaț. În ultimele câteva zile mi-am neglijat alimentația și de aici și stările pe care corpul meu le resimte.

Mă întind pe bancheta din spate, sprijinindu-mi capul de o bluză pe care am făcut-o ghemotoc, pe post de perna. Chiar dacă nu am avut un somn profund, în mașină a fost liniște, singurul lucru pe care l-am auzit fiind mâncare, cuvânt spus de Teressa. În jur de ora patru dimineața mă trezesc la rugămințile prietenei mele și ne îndreptam spre clădirea aeroportului. Toți trei suntem tăcuți, în special Anthony care nu a spus nimic de când au venit să mă ia. De parca nu ar vrea să deranjeze pe nimeni, pe când mie îmi vine să îi urlu în față tot ceea ce am de spus și să îi înșir fiecare suferință prin care am trecut din cauza lui.

Inspir adânc și înaintez odată cu Nikki, privind undeva în gol, dar fiind conștientă de prezența ei după care îmi ghidez pașii.

— Aș mânca ceva, mă trezesc că spun și îmi simt gura plină de salivă.