Răzbunarea

Capitolul 30

Nu știu cum am ajuns lângă el și ne privim intens, de parcă ar fi prima dată când ne vedem. Îmi zâmbește și rămâne pe loc, analizandu-mi privirea, pe care mi-o simt lacomă. Mi-a fost dor de el. Realizez asta abia atunci când sar la gatul lui și el îmi cuprinde spatele într-o îmbrățișare caldă, lăsându-mă să îi simt zâmbetul pe gâtul meu.

Mă sărută apăsat fără să îmi dea ocazia să vorbesc sau să respir, dar nu mă pot simți mai fericită. Am mâinile pe obrajii lui și barba putin crescută îmi înțeapă pielea. În momentul acesta aș fi vrut să îl simt de mai multe ori așa, inebunit după prezența mea, căci așa am fost și eu cât timp a fost la închisoare.

— Nu mai vreau să te văd niciodată supărată ca în Auckland, ne-am înțeles?

Îmi las capul în jos și încerc să analizez situația. A fost stupid ceea ce am putut să gândesc. Mă desprind încet de el și îmi fac curaj să îl privesc în ochi.

— Am crezut...

— Nu mai vreau să vorbim despre asta. Am încheiat discuția, Faith. Eu țin la tine și la nimeni altcineva.

Mă privește categoric și îl aprop din priviri.

— Îmi pare rău... Știu că era mama Patriciei și era normal...

Mă mai sărută odată, semn că a dat uitării tot și îi privește pe ceilalți, uitându-se înnebunit de dor la Pati. O ia pe micuță în brațe și o sărută pe Nikki pe frunte, mulțumindu-i pentru tot timpul dedicat fetiței. După ce îi salută și pe băieți, îi urmez în casă, oferindu-i ocazia lui Adam să petreacă timp cu Pati.

— Ți-am spus că o să-ți cumpăram și haine!

Aud țipătul lui Kevin care se ceartă cu Nikki și pe Mark cum își drege glasul.

— Are rost discuția asta având în vedere situația în care ne aflăm?! Mai rămâne să vă omorâți între voi și aia ar fi cireașa de pe tort!

Simțindu-mă vizată de cuvintele lui trec pe lângă ei până în cealaltă parte a casei cu parter, dar mă întorc pentru că îmi dau seama că nu știu unde este camera mea și decid să vorbesc cu Mark despre discuția noastră din avion.

Când ies de pe holul lung toți se uită la mine și încerc să îi evit atunci când îl chem pe Mark. Brunetul mă duce în camera mea și închide ușa în urma noastră.

— Am să îi spun. Crezi că mă poți ajuta?

Mă privește rezervat cu o sprânceană ridicată și cu mâinile în piept în semn de defensivă. Aștept să spună ceva, dar îmi dă ocazia de a avea tot eu următoarele cuvinte.

— Ok, ce vrei să știi? mă las păgubașă, stiind că nu o să cedeze prea curând, iar unul dintre noi trebuie să o facă în acest caz.

— Tot. De ce ești aici, pentru cine lucrezi și pentru cine ești aici?

Îmi rod nervoasă buzele și nu știu cum ar trebui să spun asta, dar m-am săturat să tot rumeg la acest subiect și pur și simplu îmi iese pe gură fără nicio avertizare asupra minții mele. Dacă nu eram sigură de intențiile lui Mark de a mă ajuta, probabil aș fi fugit mâncând pământul și aș fi ales să îmi rezolv singură problema, decât să îi cer ajutorul.

— Anthony Parker. A fost logodnicul meu.

Șocul de pe fața lui îmi lasă în minte o suită de întrebări. Devine perplex pe măsura ce se gândește din ce în ce mai mult la ce i-am spus. Se așază pe pat și își împreunează mâinile în jurul piramidei nazale, închizând ochii.