Răzbunarea

Capitolul 22

Faith

Adam oprește mașina în fața casei. Coborâm, iar eu înaintez pe alee ușor grăbită. Toți sunt în curtea din față, întâmpinând-o pe Sarah. Și atunci văd. În brațele blondei, un copil de vreo șase luni râde de zor. Doi ochi căprui atat de cunoscuți mie îi găsesc jucăuși la acest copil. Un nod mi se pune în gât și privirea mi se îndreaptă către Nikki. Confirmarea nu întârzie să apară și durerea ce îmi atârnă pe umeri devine și mai mare. Totul mă depășește și simt nevoia să dispar din peisaj.

— Mă duc să mă pregătesc, îl anunț pe Adam și el se uită la mine curios.

— Nu stai să o salutăm pe Sarah?

— Poate mai tarziu, Adam.

Îmi fac ieșirea cât mai neobservabilă sub privirile tremurătoare și umede ale roșcatei ce mă compătimește de la depărtare. Copilul ce se alintă în brațele ei face să încolțească în mine o furie ce nu mai simt că o pot controla. Până și eu mă compătimesc. Bărbatul vieții mele are un copil cu o alta femeie. Asta îmi este clar. Șocul trădării mă lovește în momentul în care intru în camera mea și orbită de furia ce mă arde ca un acid, apuc paharul de pe noptieră care ajunge în oglinda mesei de machiaj. Și mai este ceva. Mă simt umilită. În sinea mea, sufletul mi se topește sub flacăra mocnită a sentimentelor pe care le păstrez în sinea mea de atatea luni de zile.

Zgomotul cioburilor căzând pe podea îmi dă de înțeles că asa se simte și inima mea. Sentimentul este revigorant, iar distrugerea îmi potolește durerea pe care o simt. Vasul cu flori de pe măsuța de machiaj își așteaptă rândul. Atunci când smulg florile din bolul de cristal, apa din el se varsă ca o cascadă apoi picătură cu picătură pe podea. În timp ce sunetul apei mă alină, petalele florilor ajung pe podeaua camerei.

— Ahh, Doamne!, spun și trag adânc aer în piept, lăsându-mi capul pe spate pentru ca lacrimile să nu îmi părăsească ochii.

Situația de față nu-mi merită lacrimile. Memoria lui în sine nu îmi merită lacrimile. Nu pentru ceea ce a facut, dar gândul că nu am fost destul de bună pentru el și lumea lui, că nu i-am ajuns ca persoană mă face să simt o presiune în piept. Senzatia de strivire îmi acaparează torsul și simt nevoia să mă asez.

Imediat ce simt așternuturile moi sub mine și mă întind, Nikki intră ca pe furiș în camera mea.

— Faith!, spune și închide ușa repede.

Cu coada ochiului o văd investigând minuțios toată camera și își trece mâinile prin păr.

— Nici măcar nu vreau să aud, roșcato. Mi-a fost de ajuns ce am văzut în seara asta.

Îmi țin ochii strâns închiși pentru ca spațiul mintal de care am nevoie să nu îmi fie invadat. La capătul celălalt al patului simt cum salteaua se lasa sub greutatea corpului lui Nikki, dar parcă acest balans îmi alungă treptat durerea, acum surdă, din piept.

— Faith...!, spune cu o voce pisicească. Crede-mă că nu am vrut să fiu eu cea care avea să îți spună acest aspect. Ce aș fi putut să îți spun, Faith?

Oftează și apoi înghit în sec. În adâncul meu știu că are dreptate. În adâncul meu știu că nu aș fi vrut vreodată să aflu despre acel copil.

— Ce spui despre "Te obosești ca o proastă pentru un bărbat care te-a aruncat la gunoi cu mult timp în urma"?

Oftează și vine lângă mine, apoi mă ia în brațe și mă strânge tare, tare, de parcă ar ști exact prin ce trec.