Danger // finalizat

Mirror on the wall . . .

Unde voi sta?  Nu mai am la cine apela.  El era singura mea scãpare. Portita mea spre libertate s-a închis. Mi-am dezamãgit mama, cea mai bunã prietenã, Justin dar cel mai rau . . . pe mine. Toate drumurile si toate planurile pe care le aveam s-au sters. Au dispãrut. Prea multe lacrimi pentru persoane care nu le meritã. Mi-am ridicat privirea spre oamenii care mergeau pe stradã. Treceau nepãsãtori pe lângã mine. 

 Erau grãbiti.

 Ei nu pot întelege durerea pe care o poate acumula o persoana firavã. Am trecut prin multã suferintã doar pentru a primii ceea ce îmi doream din tot deauna.  Fericire. Dar am primit-o?  Îmi vedeam mama în fiecare zi plângând din diferite motive.

  Îmi vedeam prietenii cum mã ocoleau,  mã pãrãseau.  Aveam momente când stãteam singurã în mijlocul noptii afarã. Nimãnui nu îi pãsa de mine. Am avut parte de prea multã milã. Am fost batjocoritã. Nu am fost în stare sã îmi ridic capu' sus. Sã trec peste toate greutãtile si gropile pe care le-am avut. Erau zile când plângeam si mã gândeam care ar fi solutia cea mai usoarã pentru a murii

.  Mã izbeam de fiecare datã de oglinda care îmi readucea aminte  sentimente sensibile. Încercam sã mã abtin cu greu pentru a nu face o gresealã pe care nu o voi putea reface. Lipindu-mi cutitul de mânã si apãsâdu-l pânã când vedeam lichidul rosu care se scurgea de pe pielea mea , mã fãcea sã cred cã ãsta este singurul lucru care mã poate face sã uit de toate.  M-am înselat amarnic. Nu exista fericire în viata mea,  decât singurãtate si suferintã. Trãiam de fiecare datã în lumea mea.  Pânã când o persoanã mi-a deschis ochii. M-a învãtat cum sã zâmbesc,  cum sã simt cã trãiesc cu adevãrat. El.   Mi-as fi dat viata mea pentru a lui. Dar acum e prea târziu. Nu mai pot face nimic. Marea mea gresealã a fost sã îl las pe el sã moarã.

 Ochii mi s-au umplut din nou cu lacrimi doar gândindu-mã cã nu am sã îi mai revãd chipul vreodatã. Ochii. Zâmbetul. Totul. 

Justin,  îmi lipsesti atât de mult!

M-am ridicat si m-am uitat în jurul meu.  Nimeni.

  Mã simt atât de singurã în lumea asta mare.

Mi-am dat o suvitã de pãr dupã ureche si mi-am continuat de drum.  Nu stiu unde ar trebuii sã merg.  Am vãzut un scris din depãrtare putin luminat,  pe care scria " Teatru" . Picioarele mele au început sã se deplaseze rapid pânã când am ajuns în fata usilor. Am apãsat pe clantã. Închis. Mi-am mutat privirea mai spre dreapta si-am vãzut un geam deschis. M-am strecurat prin el. Am pãsit înãuntru.  Totul arãta minunat. Linistit. Un pian era fixat în mijlocul scenei. Îmi readuse aminte de câteva momente din copilãrie când obisnuiam sã cânt.

 Am urcat pe scenã. M-am asezat pe scaun si am privit clapele albe si negre.  Degetele au început sã zboare pe ele atunci când am început sã simt ritmul muzicii. Cântecul se auzea în toatã sala. Îmi dãdea o senzatie pe care nu o mai avusesem de multã vreme.

 Nu mai cântasem deoarece pãrintii nu erau de acord cu acest lucru. Eu nu trebuia sã am alte înclinatii decat ceea ce vroiau ei. Nu aveam voie sã îmi spun punctul de vedere. Nu eram în de ajuns de mare încât sã îmi pot lua propiile decizii în viatã. Eram condusã. Viitorul meu era deja plãnuit. Acum nu mã mai poate îndruma nimeni.  Eu trebuie sã îmi gãsesc de acum drumul spre viitor. Dacã voi mai avea un viitor.  Ceea ce nu cred.

 S-a auzit un zgomot  ce m-a fãcut sã tresar si sã mã opresc din a mai cânta la pian.

—Este cineva aici? 

Vã multumesc foare mult pentru tot. Nu credeam cã voi descoperii oameni atât de minuanti aici. Vã multumesc ca îmi cititi povestea.  Crestem asa repede. 

Sper sã vã placã acest capitol. Aici nu este doar imaginatie.  Unele paragrafe sunt descrise din viata mea.  Nimeni nu e perfect,  nimeni nu trebuie criticat doar pentru cã nu este la fel ca ceilalti. Suntem diferiti,  asa ne deosebim de restul.