Imprint Past +18

Capitolul 27

Din perspectiva lui Nicholas...

Știam ca disperarea și tot ceea ce se va intampla va duce la un dezastru dar totuși refuzam sa cred. Sofia nu vrea sa deschidă usa și decid ca cel mai bine ar fi sa o sparg mai ales ca nu îi mai aud plânsetele. David a plecat spunând ca odată și odată tot va ieși de acolo dar eu presimțieam ca ceva nu este în regula. După câteva încercări reușesc sa sparg usa și imaginea din fata mea ma lasa fără aer. Ea, femeia vieți mele, femeia care a reușit sa aducă la viata tot ce este mai bun în mine, este întinsă pe jos, pe lângă ea puteam observa sânge imediat vad lama la câțiva centimetri de ea și ma uit șocat la mâinile ei, nu îmi vine sa cred ca a făcut asta. Ma arunc în genunchi lângă corpul ei firav și încep sa o bruschez, trebui sa se trezească nu se poate sa o pierd tocmai acum. O ridic în brate și fug cu ea spre mașină și ii spun aproape de ureche:

-David a mințit, tatăl tău nu este la el, crede-mă, trebui sa îți revi, nu renunța te rog! Sa nu îndrăznești sa ma părăsești, voi avea grija de tine, nimeni nu o sa îți mai facă rău te rog doar deschide ochii!! Trebui sa lupți, trebui sa trăiești măcar pentru tatăl tău! Exasperarea mea creștea din ce în ce mai mult și involuntar câteva lacrimi îmi părăsesc ochii, după ce am urcat-o în mașină pe bancheta din spate am pornit mașină, conduceam ca un nebun și dabea mai puteam observa drumul din cauza lacrimilor. Spitalul nu este foarte departe de casa dar totuși drumul mi se pare mai lung ca niciodată, frica ca femeia din mașină mea putea muri îmi lasă un gol și o durere imensa în piept, nu pot accepta asta, o iubesc și este în situația asta din cauza mea.

Ajung în fata spitalului și o i-au din nou în brate, fug cu ea și strig în același timp cu toată forță din plămâni.

-Un medic, am nevoie de un medic faceți ceva!!! Imediat un medic în vârstă alături de doua asistente vine grăbit spre mine cu o targa, o așez ușor pe ea și doctorul ma întrerupe din gândurile mele.

-Ce s-a întâmplat?

-Ne-am certat și și-a tăiat venele... mint eu... trebuia sa găsesc o scuza, nu puteam sa spun adevărul pur și simplu.
Doctorul se uita la mine cu o privire care îmi arata ca nu m-a crezut și încerc sa spun ceva mai credibil... am înșelat-o și a aflat și este mai sensibila de acea a reacționat asa, va rog faceți ceva mai repede, ma puteți interoga și mai târziu!! Ma rastesc eu la el și pleacă grăbit spre sala în care a fost dusa și Sofia cu câteva minute în urmă.

Minutele, orele treceau foarte repede și nimeni nu îmi spunea nimic, simt ca înnebunesc dacă nu aflu mai repede cum este, oare și-a revenit?! Îl vad pe Max cum aleargă spre mine, ce bine ca a venit nu cred ca mai suport sa mai stau nici un minut singur în stresul asta și tare îmi este frica ca ma apuc sa bat toți doctorii pe aici pana aflu ceva de ea.

-Nic, cum se simte, e bine? Ma asaltează Max cu întrebările dar la dracu ce sa ii răspund nici măcar eu nu știu nimic.

-Nu știu, nimeni nu spune nimic de patru ore nici o nenorocita de asistenta nu a zis nimic, cei de la recepție nu știu nimic, nimeni nu știe nimic! Tip eu și gesticuleaz ca nebunu dar Max își pune mana pe umărul meu și încearcă sa ma calmeze...

-Trebui sa avem răbdare, sunt sigur ca va fi bine, este o luptătoare, nu va renunța asa ușor.

-Nu intelegi, asta este ideea ,ea nu mai vrea sa mai lupte, nu mai poate sa o facă! Ma trântesc pe scaunul din sala de așteptare, îmi duc mâinile în par și trag cu putere, chiar simt ca o iau razna.