Dincolo De Lumină

Capitolul 1

 E noapte... Întunericul s-a așternut de ceva timp peste zare. Luna a răsărit palidă printre nori. Orașul geme în beznă. Nu e nimeni pe străzi, nimeni în parcuri, ci doar câte o mașină mai trece uneori. Luminile puternice de pe bulevarde nu sunt în acord cu întunericul de printre blocuri. Tăcere deplină peste tot. Nicio lumină aprinsă la ferestre și asta pentru că este ora la care oamenii ori dorm, ori nu sunt acasă. Copii s-au culcat de mult, tinerii sunt încă prin cluburi, iar adulții ori dorm, ori n-au ieșit încă din tura de noapte. Doar eu mai zăbovesc pe străzi. Mă plimb de câteva ore, dar nu știu drumul, nu știu încotro s-o iau. Picioarele mă duc unde vor. Așa am hoinărit tot orașul, dar nu am găsit niciun loc în care aș putea să mă simt eu, să mă simt mai bine.

 Nu mai sunt tensionată, dar liniștea asta parcă mă face s-o iau la fugă. Și totuși, unde mă pot duce? Aș vrea să mă opresc în mijlocul străzii și să încep să țip, dar chiar dacă poate nu m-ar auzi nimeni n-am de gând să fac asta. Aș vrea să mă exteriorizez într-un fel. Nu am vorbit cu nimeni despre asta de când am ieșit din spital. 

 M-aș putea duce acasă să dorm câteva ore, dar în cazul meu somnul nu rezolvă nimic, ci doar intensifică. În fiecare noapte coșmaruri. Și cu toate aste nu am nicio problemă să mă plimb în toiul nopții singură prin oraș. Uneori observ și eu ce om ciudat sunt. Dar mi-am văzut moartea cu ochii în aceea seară, însă nici asta nu-i adevărata problemă. Poate că nu țin la viața mea atât căt ar trebui. Ar trebui să am mai mare grijă de mine. Părinții mei se îngrijorează foarte mult din cauza mea. Oare nu au dreptate? Mă plimb ca o nebună în întuneric. Dar nu sunt nebună...  Ei înțeleg asta și totuși m-am comportat groaznic cu ei de atunci. Abia dacă le mai vorbesc, în timp ce ei se chinuie să mă înțeleagă, să aibă grijă de mine.

 Nu mă mai controlez dacă ajung să mă comport normal. De aceea prefer să fiu singură în cea mai mare perioadă a timpului, să îmi ocup timpul cu activități care să mă țină activă și  cu mintea în altă parte, dar fiecare seară e groaznică. Când pun capul pe pernă și vreau să adorm chipurile cenușii îmi apar din nou în fața ochilor. Mereu e la fel! Dar visurile nu sunt mereu aceleași. Uneori mă visez cu un cuțit plin de sânge în mână, alteori cu un pistol... Fantomele sufletelor acestea nevinovate mă urmăresc de aproape un an și nu mai pot. Vreau să izbucnesc, dar nu pot. Ceva mă ține pe loc. Vreau să plâng, vreau să țip, dar tot ceea ce fac este să îmi păstrez calșmul la exterior, ăn timp ce adun în interior o mulțime de suferințe.

 Bine înțeles că părinții mei știu despre coșmarurile mele. Ei au vrut să mă ducă la un doctor, să iau niște pastile sau doar să stau de vorbă cu ei, dar mereu la această discuție am plecat trântind ușa. Reacționez greșit la orice situație. Aș vrea doar să mă simt din nou eu însămi, să mă pot relaxa, să am lângă mine oamenii la care țin, dar privirile pline de ură din fiecare noapte nu mă lasă să fac asta. Înnecată, sugrumată, asfisiată, așa sfârșesc în cele mai multe coșmaruri. Mă trezesc brusc în mijlocul nopții și țip. Țip preț de câteva secunde, până îmi dau seama că m-am trezit și că nu trebuie să îi înspăimânt pe ceilalți. Aș fi preferat ca nimeni să nu știe despre asta, dar părinții și fratele meu au aflat fiindcă în primele luni încercam totuși să dorm. Acum însă încerc orice numai să nu dorm acasă sau undeva unde mai sunt și alte persoane. E mai ușor să trec peste știind că nu mai provoc suferință și altora căci până la urmă, din causza suferinței pe care am provocat-o am ajuns aici. 

 Mă uitat la ceas imediat ce mă așezat pe o bancă. 05:02. Încă puțin până la revărsarea zorilor. Mi-e frig, dar e vară, deci e ok. O lumină puternică apare pe cer. Un fulger... Un tunet îl urmează și cu el vin și primele mașini de pe stradă.  O ploaie puernică le urmează. Simt fiecare strop rece ce îmi udă pielea. O iau din loc, mă îndrept spre casă. Ar trebui să ajung pană la șase. Pornesc încet privind în jur. Plouă... Mirosul de ploaie se simte pretutindeni. Mă simt mai bine, oarecum. Rece, umedă ploaia îți dă un anumit sentiment de libertate. Mă ajută mai ales acum când un tremurat aprig îmi încolțește trupul din cauza lipsei de somn și mâncare. Dar orice urmă de somn din mine piere în învăluirea apei ce cade din cer menită parcă să-mi înfrumusețeze ziua. Tunetele sunt muzică pentru urechile mele ce aud în fiecare noapte țipete și claxoane de ambulanță, iar fulgerul lumină pentru ochii mei ce s-au obișnuit cu întunericul amar.

 Uite încă una din nopțile mele bune. Somnul mi-a devenit dușman, iar casa loc de tortură. Doar văzând privirile îngrijorate ale părinților mei care nu știu pe unde umbu, în fiecare dimineață mă face să vreau să dispar. Poate ei cred că eu sunt supărată într-un fel pe ei, dar nu este adevărat. Eu am ajuns să mă urăsc pe mine și nu mai vreau să fac oameni să sufere. Asta mă doare cel mai rău, asta mă torturează în fiecare zi, asta mă face de nerecunoscut.