Dincolo De Lumină

Capitolul 31

  Totul e cuprins de beznă în jurul meu. Țin ochii mijiți, încercând să observ ceva, măcar un obiect care să-mi spună unde mă aflu. Nu-mi amintesc nimic, iar frica mi-a încolțit gândurile. Brus o lumină inundă încăperea și-mi rănește ochii. Torțele pereților tocmai ce au fost aprinse. De către cine? Sunt singură aici. Privesc în jur la încăperea ce pare că tocmai s-a materializat. În fața mea se întinde o sală goală, atât de mare încât ar putea încăpea cinci mii de persoane aici. Pereții înalți sunt acoperiți de tablouri și torțe. Îmi ridic privirea spre tavan ce este făcut din sticlă, o imensă lucarnă. Cerul este aglomerat de nori negrii. Sângele începe să-mi pulseze mult mai rapid în vene când îmi dau seama unde mă aflu și pe ce sunt așezată.

 Rămân câteva momente cu ochii la cer, încercând să întârzii momentul verdictului. Dar apoi îmi cobor privirea spre mâini. Ambele sunt așezate pe mânerele unui tron negru. Sunt prinse cu lanțuri groase de acesta pe care până acum nici măcar nu le-am simțit, dar care acum își lasă greutatea pe mâinile mele. Mâna stângă îmi e plină de inele care mai de care mai impresionante, dar inelul Victoriei lipsește. Ei mi l-au luat. Simt o lacrimă curgându-mi pe obraz. Instinctul mă îndeamnă să o șterg și dau să ridic mâna dreaptă, dar lanțul îmi învinețește încheietura. Mă reazăm de spătarul rece al tromului  ce -mi trece de creștetul capului. 

 Îmi întorc privirea în partea stângă și observ că la câțiva centimetri de mine se mai află un tron . Negru, înalt până la tavan, din piatră scluptată. Pe el nu este așezat nimeni. Doar o coroană... Imediat aud un zgomot puternic și tresar. Ușile din metal tocmai ce fuseseră trântite la perete. Îmi întorc capul și văd câteva persoane ale căror fețe nu le recunosc intrând. Un bărbat înalt, îmbrăcat cu totul în negru se apropie de mine ținând în mâini o pernuță dintr-un material la fel de negru o coroană. 

-Ești gata, mo bhanrigh? întreabă el privindu-mă.

-Unde e Dimitri? reușesc să spun privind cu coada ochiului coroana de pe tronul alăturat.

-Dumneavoastră l-ați ucis pe A Mhòrachd. Vă amintiți?

-Am făcut ce? întreb încet, atât de încet încât nu sunt sigură că m-a auzit cineva.

-Știți ce va trebui să faceți după încoronare. E foarte important să nu vă gândiți la trecut.

 Face un semn cu mâna și încăperea se umple de persoane, tot felul de creaturi care mai de care mai dubioase. Le arunc o privire rapidă, apoi îmi îndrept atenția spre bărbatul ce poartă coroana. Se întoarce cu spatele la mine și ține un monolog într-o limbă ce-mi este cu totul necunoscută. Mulțimea începe să vocifereze din ce în ce mai puternic încă dinainte ca el să termine. Aud urale, dar și urlete de furie. Nu știu ce le spune, dar le oferă motive de ceartă. Unii dintre ei mă privesc cu atâta ură, iar în marea aceea de creaturi zăresc o strălucire familiară. La mâna unei fete inelul meu prinde viață. Îmi ridic ochii spre fața ei. Are tenul alb, dar și părul, de parcă s-ar fi răsucit prin făină. Hainele îi sunt negre ca smoala, dar și ochii. Sprâncenele arcuite perfect și genele lungi îi pun ochii în valoare și îi maschează cu frumusețe ura ce o mistuie, ura față de mine. 

 O cunosc, deși e prima dată când o văd. De ce e inelul meu pe degetul ei? Mi l-a luat ea sau i-a fost dat de altcineva? Cert e că mulțimea se transformă în două grupuri, iar majoritatea este împotriva mea. Și ea este în fruntea lor. Cum poate conduce o fată de doar un metru și șaptezeci de centimetri pe pantofi cu tocurio gloată de personaje mult mai solide, puternice și furioase decât ea?! Încerc să-mi întind mâna, să-mi deschid palma, să-mi întind degetele astfel încât să chem inelul la mine. Cred că-mi simte această chemare sau poate că simte vreo mișcare a inalului căci își duce mâinile la spate și-mi aruncă o privire încruntată.

Mi-ai ucis iubitul, regele, și mai ai tupeul să te prezinți la încoronare?!

 Aud aceste cuvinte și știu că e vocea ei. Dar buzele ei au rămas nemișcate și nimeni nu dă semne că ar fi auzit ceva. Toți sunt preocupați de orice altceva și pare a fi o conexiune între noi două. Doar mă privește și simt cuvintele pe care ar vrea să mi le spună. Îmi răsună în minte, de parcă ar fi un ecou pe un vârf de munte sau într-o imensă încăpere complet goală. Oare poate să-mi transmită cuvintele sau mintea mea se așteaptă la orice în așa fel încât creează dinainte situații?

  Contactul nostru vizual se întrerupe când în fața mea apar doi bărbăți. Par destul de liniștiți, deci tind sî cred că nu sunt din echipa ei. Amândoi au peste doi metri înălțime și sunt îmbrăcați în uniformă militară adică poartă o nuanță de gri puțin mai închisă decât aceea a slujitorilor. La brâu poartă câte o centură plină de instrumente dubioase. Din aceasta scot două lanțuri din metal de aproximativ un metru fiecare. Îmi prind câte unul la fiecare braț, apoi îmi desfac cătușele ce mă țineau imobilizată pe tron. Preț de câteva momente mă simt ușurată fiindcă îmi pot mișca din nou încheieturile. Acest semntiment mă părăsește repede când cei doi încep să mă tragă după ei afară din sala tronului. Mă simt încă o dată ca o sclavă, dar știam că așa voi fi tratată. Și totuși ce s-a întâmplat cu Dimitri? Cum l-am omorât și de ce nu îmi amintesc nimic?

 Cei doi trec prin mulțime și mă târăsc după ei. Îmi întorc capul și privesc tronurile și îl văd pe Dimitri stând pe al lui. Legat fedeleș, cu un pumnal înfipt în piept și coroana pe cap. Pășesc înainte trasă de cei doi, dar privirea îmi rămâne ațintită asupra tronului, asupra lui Dimitri. Mi se pare foarte ciudat să-l văd așa, să-l văd mort...

 Simt brusc o pereche  de degete reci și lungi pe încheietura mâinii mele drepte. Îmi întorc privirea înainte și o văd me ea. Pe buze i se așterne un rânjet și observ ce are în cealaltă mână. Un pumnal cu teacă și mâner negru precum hainele ei. Înainte să realizez ce se întâmplă ea îmi strânge încheietura cu putere, iar pumnalul îmi pătrunde în piept. 

Așa cum l-ai omorât și tu pe el.

 E tot ce aud înainte să-mi întorc capul spre Dimitri. Privesc preț de o secundă tronul de pe care tocmai m-am ridicat și observ că sunt tot acolo, purtând coroana pe cap și pumnalul ei în dreptul inimii. Apoi mă prăbușesc și pierd orice contact cu lumea exterioară, dar și cu gândurile mele.