Poveste veche scrisă de o puștoaică de 15 ani. Neterminată. Necontinuată. Necorectată. Nu mai există șanse pentru ea. Păstrată doar pentru a observa evoluția mea în timp.
Cele câteva capitole conțin parcursul unei fete debusolate care află lucruri a...
Alerg. Alerg fără să știu spre ce mă îndrept. Alerg fără să știu ce se întâmplă. Mintea mea e perfect goală. Nu mă pot gândi la nimic, doar alerg. De parcă pe mintea mea e pus un lacăt, o vrajă care să-mi oprească toate ideile. Și brusc totul prinde contur. E întuneric. Toiul nopții. O ceață densă mă împiedică să văd prea multe. Sunt pe un fel de pod de piatră. Urc un șir infinit de scări. Spre ce alerg? Mintea mea încă nu știe care e motivul, nu am prea multe răspunsuri, dar inima și instinctul încearcă să-mi împărtășească tot ce știu.
El e undeva în fața mea. Nu știu cât de departe, dar știu că e acolo. Vreau să-l prind din urmă. Vreau să stau de vorbă cu el. Cuva știu că el are răspunsul la toate întrebările mele. El știu mult mai multe decât mine. Iuțesc pasul. Nu simt oboseala. Vreau doar să ajung la el. Îi văd umbra. Îi văd pelerina fluturând în briza blândă a nopții acesteia.
Se îndepărtează din ce în ce mai mult de mine. Îmi pierd încet-încet speranța de al prinde din urmă. Totul devinde negru.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă trezesc tușind. Scuip apa. Îmi amintesc imediat totul. Un alt vis. O amintire? O premoniție? Habar n-am. Privesc în jur. Sunt pe mal, dar sunt singură. Încerc să mă ridic, dar cad înapoi pe pământul tare. Starea de amorțeală dispare și încep să simt durerea din fiecare mușchi. Simt că sunt udă și mi-e din ce în ce mai frig. Mai încerc o dată să mă ridic. Încet reușesc să calc pe pământ și pornesc spre oreșul la a cărei periferie cred că sunt.
Am straniul sentiment că cinea mă urmărește, dar nu văd pe nimeni. Ajung în oraș și toată lumea de pe stradă întoarce capul spre mine. Intru în primul magazin. Aici întâlnesc o vânzătoare în vârstă. Pare trecută de șaizeci de ani. Are fața acoperită de riduri și pistrui. Deși majorațitatea părului îi este cărunt, încă se mai zăresc câteva fire blonde. Mă privește cu ochii ei scăpărători, atât de vii. Ochii ei căprui mă urmăresc cu atenție.
-Bună ziua! spun eu răgușită.
Nu-mi răspunde. Încă mă analizează. Brusc își coboară privirea spre mâinile mele, spre inelul meu.
-Da, spune! rostește pe un ton răutăcios.
-Pot da un telefon? întreb fără să stau pe gânduri.
-Nu. Acum pleacă!
-Vă rog! Părinții mei sunt probabil îngrijorați.
-Nu-mi pasă.
-Te rog! Anna, lasă-mă dau un simplu telefon!
-De unde-mi știi numele? strigă sărind de pe scaun.
-Te-am recunoscut. Acum lasă-mă să-mi sun familia.
-Familia ta e moartă deja. Nu mai ai pe cine suna. Tu vei urma.
-Nu! E imposibil!
-Acesta este destinul tău, fetițo. Vei muri în curând.
Mă reped și-i smulg telefonul. Sun acasă, dar nu răspunde nimeni. Anna stă de partea cealaltă a tejghelei, privindu-mă cu atenție. O sun pe mama, pe tata, pe Alex, dar nimic. În cele din urmă îl sun pe Shawn.
