Dincolo De Lumină

Capitolul 28

-Eu am întrebat prima. Te aștept de mult timp!  

-Deci cu timpul ți-au trecut și nervii.

-Ce vrei să spui?

-N-ai fi venit aici dacă nu te deranja ceva groaznic de tare. Ce e?

-De unde vii, Dimitri?

-De ce te interesează?

-Dimitri!

-Am fost la Zenia, dar cred că știai deja asta. Altfel nu mă mai întrebai. 

-Nu mi-ai spus de relația voastră.

-Chiar voiai să-ți spun totul?

-Vreau să știu ce se întâmplă. Plus că trebuie să fiți mai atenți.

-De unde știi?

-Chiar crezi că asta contează acum?! Planul în care m-ai băgat nu o să-ți reușească niciodată dacă toată lumea te vede cu altcineva. 

-Nu știi nimic despre relația mea cu Zenia.

-Normal că nu. Tu nu mi-ai spus nimic. 

 Mă enervează cât de calm poate să fie în timp ce eu fierb. Îl urmăresc cum își pune un pahar de wiskey și se așează în fotoliul de lângă mine.

-Nu știu de ce te deranjează tot ce se întâmplă?

-Pentru că sunt o corcitură nenorocită! sar ca arsă în fața lui.

-Ce?

-Mama ta a apărut pe-aici. Lumea mă crede ultima creatură cu care nu ar vrea să se intersecteze vreodată.

-Știai ce crede lumea despre tine! Cât despre relația mea cu Zenia, nu pot să cred cât ești de geloasă! 

 Acele cuvinte îmi strâng inima ca o gheară. Nu am cuvinte cu care să contraatac. Caut să-i dau o replică pentru a-i șterge rânjetul satisfăcut de pe buze, dar sfârșesc doar scrutându-l nervoasă cu privirea. Brusc, băutura din paharul lui ia foc și-l scapă de podea. 

-Ce-a fost asta? întreb eu nedumerită și speriată.

 Se repede la mine și mă prinde de mâna stângă. Inelul meu are culoarea roșie precum focul ce tocmai a izbucnit. Focul se stinge odată cu preschimbarea furiei mele în curiozitate. Rămânem unul lângă celălalt în întuneric.

-Inelul tău... spune Dimitri la un moment dat.

-De la el a pornit? întreb nedumerită.

-Nu... A pornit din tine. El îți dă puterea de a-ți transmite sentimentele.

-Măcar ai înțeles ce simțeam. 

-Să știi că nu mă pot despărții de Zenia. 

-Dar nu-ți cer asta. Nu sunt geloasă. Dar țin la planul nostru...

-Fiindcă dacă voi cădea eu...

-Cădem amândoi! Așa că învaț-o să-și țină gura. 

  Mă întorc spre ușa pe care doar ce a intrat el. E prima dată când înțeleg. Pădurea nu a ars din cauza lor, ci din cauza mea. Eram nervoasă, simțeam că nu mai pot, iar inelul a transmis sentimentele mele.

-Ne vedem diseară? întreabă el rece.

-Ce vrei să spui?  întreb la rândul meu, întorcându-mă.

-Ți-am promis o cină și îmi țin mereu cuvântul.

 Încep să râd. Omul ăsta îsi bate joc?! Are un talent magnific de a trece de la un subiect la altul, de la o stare la alta. Nu îi răspund nimic, însă. Mă întorc spre ușă, o deschid și plec, trântind-o. Mi-l imaginez zâmbind în urma mea sau enervându-se. 

  Mă întorc în camera mea și mă poziționez în fața ferestrei. Lumina zilei e atât de slabă și simt cum mă cuprinde un sentiment puternic. Mi-e dor... Mi-e dor de tot ce ținea de lumea mea. De lumina puternică a soarelui ce făcea totul atât de viu. Mi-e dor de natura multicoloră. Mi-e dor de aglomerația din oraș sau de momentul în care ne strângeam cu toții la masă. Mi-e atât de dor de mama, de mângâierile sale dezmierdătoare și cuvintele măgulitoare. Mi-e dor și tata, de Alex care mereu îmi spunea în față ce crede despre mine. Mi-e dor de Shawn pe care încă îl consider fratele meu. Mi-e dor chiar și de nopțile în care mă plimbam noaptea. Deși fugeam ca o lasă de coșmaruri, singurele metode prin care demonii ajungeau atunci la mine, simțeam că sunt liberă. Și chiar eram. Acum... sunt ținută aici, într-o încăpere a unui castel din lumea lor, plin de persoane ce mă vor moartă, logodită cu prințul lor ce are o iubită. În plus mai am și un inel moștenit de la mătușa mea ce transmite prin foc nervii mei. 

 Lacrimile-mi curg pe obrajii reci. Sunt atât de departe... Captivă! Trebuie să merg mai departe. Mi-am promis că o să-i distrug.

 Aud ciocănituri în ușa principală. Îmi șterg repede lacrimile și mă poziționez în centrul salonului cu mâinile în sân.

-Intră! spun tare.

 Cine ar putea fi, dacă nu chiar cele două mici croitorese?! Mă mai vizitează pe mine altcineva?!

-S-a mai întâmplat ceva? întreb privindu-le fețele neliniștite.

-Regina... începe să povestească Thea.

-Mai bine nu-i spunem! o întrerupe Leia.

-Ba nu! Spuneți-mi! Ce e cu regina?

-S-a certat cu prințul. Din pricina ta. 

-Ați fost acolo? Sau ați ascultat pe la uși?

-Regina ne-a povestit, explică Leia.

-Era nervoasă, continuă Thea. Spunea că prințul a dezamăgit-o. Că te-a ales pe tine azi-noapte în locul Zeniei. 

-Dar a fost la ea, comentez eu nedumerită.

-Dar ea nu știa asta, iar prințul a preferat să o mintă, îmi explică Leia. 

-De ce v-a povestit vouă?

-Trebuia să-i luăm măsurile pentru o nouă rochie. Era nervoasă și s-a descărcat astfel. Știe că nu bârfim.

-Atunci de ce îmi spuneți mie toate astea?

-Pentru că te privește. E vorba despre tine totuși!

-Plus că ești una de-a noastră, intervine Thea. Majoritatea celor de aici au o latură întunecată, sunt mult mai asemănători demonilor. Noi nu potrivim lumii ăsteia, deși e considerată lumea corciturilor.

-V-au numit astfel? întreb mișcată.

-Asta ceva prea nesimnificativ față de alte jigniri. Dar tu ne vei ajuta. Vom scăpa de aici.

-Ce vă face să credeți că o să vă ajut?

-Ai venit aici la fel ca și noi, fără voia ta. 

-Bine, o să încerc.

-Mulțumim! Acum să trecem la treabă! 

-Ce treabă?

-Prințul a cerut o rochie până diseară.

-De ce? Ce e diseară?

-A spus că aveți întâlnire! îmi răspunde Thea chicotind.

 Dar nu i-am răspuns. Chiar crede că voi face tot ce vrea?! Bine, probabil că exact asta voi face. Dar el nu trebuie să creadă asta. Brusc îmi răsună cuvintele sale: ,,Ești cam prostuță!". Urăsc că are această impresie despre mine. Am vrut mereu să par curajoasă în ochii celorlalți.