Dincolo De Lumină

Capitolul 26

 Cum să facă asta?! Nu știam la ce să mă aștept, dar la asta nu. Știa că nimeni nu mă suportă și totuși a riscat atât. M-am simțit groaznic. M-a pus într-o ipostază cu adevărat stânjenitoare. Știu că nu-i pasă, dar putea să mă anunțe înainte să mă ceară de soție. Totuși ne cunoaștem de nici două zile! Nu știu ce în capul lui. Puteam fii răniți. Din nou știu că nu-i pasă de mine, dar chiar riscă să-și pună propria viață în pericol? Dar ultimele sale cuvinte îmi dau de gândit. ,,Nu știam alt mod de a-i face să înțeleagă." El chiar voia să-i înfurie. Dar oare știa cum vor reacționa? Probabil că da. ,,Rămâi aici! Ești în siguranță." Sigur știa. Cu ultimele sale cuvinte avea dreptate. Ușa mea e bine păzită. Parcă toată armata s-a adunat aici. Dar ușița tainică pe care am ieșit din sala de bal? Sper că nu știe nimeni de ea...

 Mă învârt de colo-colo. Nu știu ce să fac. Simt că timpul a încremenit. Știu că ceva se va întâmpla dintr-un moment în altul, dar nu mai pot aștepta. Vreau să scap de toată această presiune. Draperiile ferestrelor mele, ce îmi par acum mai negre ca niciodată în contrast cu rochia mea de un alb imaculat, îmi ascund lumin lunii ce sper să fie acolo, dincolo de ele. După această observație târzie mă hotărăsc să mă schimb. Vreau în acelaș timp să privesc pe fereastră, în curte, dar mi-e teamă de ce o să văd acolo. Poate că cineva chiar așteaptă să ies pe fereastră să trimită o săgeată direct spre pieptul meu. Și totuși...

 Deschid ușa șifonierului. Atât de multe haine... Și atât de înghesuite încât nici lama unui cuțit n-ar intra între ele. Foarte puține colorate, multe albe, în diverse nuanțe. Cele mai multe negre. Observ cu puțină mândrie absurdă că nu găsesc nici măcar un element gri. Măcar ținuta mi-a ales-o calculat, tot pentru a-i înfuria pe alții. Rânjesc și mă uit printre ele. Găsesc o ținută completă ce are fiecare element negru. De umerașul acesteia era prins un bilețel. ,,Oufit-ul pentru cina de după logodnă" Cină? Mănânc singură cu mare fast? Mănânc cu el? Cu altcineva? Nu putea să spună! Dacă tot are fiecare detaliu pregătit de ce nu-mi spune să știu la ce să mă așteapt?! Cât poate să mă enerveze!

 Îmi îmbrac ținuta și chiar pare făcută special pentru mine. Adică știu că exact așa este creată, dar mă refer la faptul că este pe gustul meu. Singura ținută ce conține pantaloni din acel dulap! Plus o capă foarte drăguță. Cum am mai zis culoarea este neagră, dar nu negrul nopții, ci mai degrabă ceva mult mai întunecat de atât. Sufletele demonilor, de exemplu. Chicotesc la acest gând, apoi mă privesc în oglindă. ,,Leia și Thea au făcut o treabă bună, îmi spun. Chiar se pricep!" Și totuși ele... chiar au un trecut șimpoate un viitor foarte trist. Deși nu au avut nicio vină au ajuns aici. Și poate că nu sunt singurul caz..

 Dar la ce mă gândesc eu acum!? Încerc să mă întorc la momentul de față privind camera pentru a găsi ceva de care să mă agăț. Privirea îmi cade din nou asupra ferestrei. Mă îndrept spre ea cu pași rapizi, hotărâți. Mă opresc un moment în dreptul acesteia și iau hotărârea de a mă uita dincolo. Fie ce-o fi! Pun mâna pe draperie și o dau puțin la o parte cât să pot vedea în curte. Liniște deplină. Nici măcar o persoană, niciun servitor. Noaptea trecută am observat că grădina era plină de grădinari ce lucrau de zor, dar acum... nu este nimeni. 

 Răman cu privrea pe fereastră, privind cerul întunecat al nopții. De ce nu sunt acasă acum? Probabil aș fi dormit la ora asta, aș fi avut un coșmar, iar Shawn m-ar fi trezit și m-ar fi calmat. Mă obișnuisem mult prea repede cu asta; trebuia să se termine. 

 Aud o ușă deschizându-se și mă îndepărtez de fereastră. Dimitri intrase pe ușița din dosul camerei mele. Mă privește încruntat. ț

-Ce e? reușesc să spun parcă pierindu-mi toți nervii. Ce s-a întâmplat?

-M-am certat cu ai mei..., îmi răspunde aruncându-se pe unul dintre fotoliile capitonate din dreptul ferestrei.

-Cum s-a terminat? îl întreb urmărindu-l cu privirea. 

-N-au ce să facă. Zarurile au foast aruncate!

-Spune-mi te rog că știi ce faci!

-Fii sigură de asta! Ai ceva să-mi spui?

-Trebuia să-mi spui. Dacă tot ai totul pus la punct ar fii o idee să-mi spui și mie. 

-Poate...

 Mă poziționez în fața lui cu mâinile în sân. Mă privește nedumerit. 

-Ce e? mă întreabă el rece.

-Vorbesc serios. Vreau să știu ce se întâmplă, îi răspund promt.

-Apollyon e tatăl meu.

 Ultimele sale cuvinte cad asupra mea ca o bombă atomică ce arde totul în jurul ei. Nu știu cum să reacționez. Această ultimă fază îmi blochează toate simțurile, îmi blochează gândurile. 

-Nu poate fi adevărat! rostesc stins. Dimitri, spune-mi că nu-i adevărat!

-Îmi pare rău că ți-am ascuns până acum, îmi răspunde ridicându-se. N-am găsit momentul potrivit. Știam cât îl urăști.

-Nu poate fi adevărat. 

 Îmi duc mâinile la cap și izbucnesc în plâns. Încep să râd isteric și să mă învârt prin cameră.

-Înc ce m-am băgat Doamne??? strig privind tavanul cu mâinile în cap. 

-Liniștește-te! spune el rece.

-Cum? strig. Cum să-mi faci asta? N-ai pic de conștiință.

 Vine cu viteză spre mine și mă prinde de mâini. Mă privește încruntat și parcă îi ies flăcări pe nas. Mă lipește de perete cu putere. E atat de aproape de mine încat aud cum inimile noastre bat în cor cu viteza luminii.

-Ți-am spus să te liniștești! spune răspicat.

-Și chiar crezi că pot? întreb sacadat.

-Nu e vina mea că el este tatăl meu! Mă împotrivesc oricum destul.

-Puteai măcar să-mi spui. Să știu în ce mă bag!

-Altfel ai fi ales să mori?

-Aș fi fost pregătită pentru ce va urma. Continui să-mi spui totul doar când ai tu chef. 

-Nu uita cine sunt!

-Nu-mi pasă cine ești! Nu uita tu că suntem împreună în asta! Dacă eu cad, cazi cu mine!

-Mă ameninți?

-Doar îți amintesc. 

-Eu zic să nu mă calci pe nervi.

-Dar tu deja mă enervezi pe mine destul de tare.

-O să încerc să te anunț dinainte.

-Nu veau să fiu călcată în picioare chiar dacă sunt o sclavă.

-Vreau să cunoști frumusețea acestei lumi, nu să fii prizonieră în ea.

-Atunci arată-mi frumusețea ei, nu mă ține captivă!