Dincolo De Lumină

Capitolul 10

Mă privește șocat și trist. E îngrozit de gândurile mele, dar trebuia să le afle. Toți trebuie să le afle. Rămânem în tăcere până când zorii zilei auc lumina în camera mea. Coborâm la micul dejun. Mâncăm în linilște. Dintr-o dată izbucnesc:

-Îmi pare foarte rău pentru tot ce s-a întâmplat. Îmi pare rău că ați crezut că e vina voastră și că ați suferit din cauza mea. Nu e și nu a fost niciodată vina voastră. Să nu mai credeți asta. N- am fost niciodată supărată pe voi. Îmi cer mii de scuze pentru tot ce am provocat și pentru ce va urma. Știu cât de mult mă iubiți... Vreau să remediez totul. Să auc puțină normalitate în viața mea. Nu știu cât va dura asta fiindcă nu-mi voi lua tratamentul. Asta să fie clar pentru toți. Nu vreau! Ok? Nu! Nu vreau să trăiesc toată viața în umbra acestei boli. Să mă chinui să stau departe de stres și probleme, să-mi înving fricile. Nu voi reuși. Mi-e groază să mă mai urc într-o mașină sau pe bicicletă și abia pot să merg pe stradă. Văd oamenii pe care i-am omorât și pe mine aproape moartă. Mai bine să mor.

 Mă ridic de la masă și îi las pe toți buimăciți. Am făcut alegerea cea mai bună. Îmi sun prietenele să ne întâlnim. Sunt foarte mirate să mă audă. Parcă aș fi un mort care a înviat, dar sunt doar un om viu care va muri. Toți murim, nu-i așa? Mai devreme sau mai târziu. 

 Mă schimb, îmi iau geanta și plec. Trec prin bucătărie unde tata o consolează pe mama care plânge și prin living unde Shaun îi povestește lui Alex cele întâmplate. 

-Unde crezi că te duci? mă întreabă Alex sărind de pe canapea.

-Nu e treaba ta! spun trântind ușa de la intrare. 

 Mă întâlnesc cu ele la cafeneaua noastră preferată unde mergeam în fiecare weekend. Ah, ce vremuri! Înainte de accidente, înainte să fiu schizofrenică și bipolară eram doar un om obișnuit. Acasă, la școală, acasă, în oraș, acasă. Somn, teme, conversații, rețele de socializare, muzică, filme, cărți, ieșiri. Aveam puțini prieteni. Dar mai bine decât niciunul. 

 Ajung la cafenea și când le zăresc mi se umplu ochii de lacrimi. Mă opresc puțin în loc, apoi alerg către ele și le îmbrățișez. Eu plâng, ele plâng. 

-Hei, ce dor mi-a fost de voi! izbutesc să spun printre lacrimi. 

-Și nouă ne-a fost foarte dor de tine! spune Audrey ștergându-și lacrimile.

-Ne pare foarte rău pentru cele întâmplate. Am auzit tot ce ai pățit. Ești ok? întreabă Sara.

-Da, sunt bine acum. Vreau să fie totul ca înainte. 

-Mă bucur să aud asta. Vino să bem o cafea ca în vremurile bune!

 Timpul trece repede stând la taclale cu ele. Aflu că și ele au avut greutățile lor. Părinții Sarei au divorțat, iar ea a rămas cu mama ei, iar Audrey a trecut printr-o relație destul de dureroasă. Au fost una lângă cealaltă la greu și cel mai probabil ar fi fost și lângă mine dacă nu le îndepărtam. Au rămas neschimbate și totuși sunt mult mai puternice. 

 Petrecem toată ziua împreună. Ne plimbăm, facem cumpărături, mâncăm. Seara ne prinde în oraș.

-Dacă vrei te duc eu acasă cu mașina, se oferă Audrey.

-Nu. Prefer să merg pe jos, răspund repede.

-Dar stai destul de departe. Nu ți-e greu să mergi atât pe jos, singură, noaptea? întreabă Sara nedumerită.

-Am avut o perioadă în care îmi petreceam nopțile pe străzi. Mă plimbam, pur și simplu. Am temeri mai mari decât asta.

-Bine... cum vrei tu... Vorbim mâine. Paa!

-Paa!

 Mă îndrept spre casă. Scot telefonul din buzunar. E dat pe silențios. Hmm, douăzeci de apeluri pierdute și zece mesaje. Ia să vedem apelurile: Alex, Alex, Alex, Shaun, mama, mama, tata, mama, mama, Alex, Shawn, Alex, mama, mama, Shawn, tata, tata, tata, Alex, Shawn. Interesant! Și mesajele: ,,Unde ești?"-Alex,

 ,,De ce nu răspunzi?"-Alex, 

,,Te rog, spune-mi că ești bine!"-mami,

 ,,Cum ai putut pleca așa?"-tati, 

,,Vino imediat acasă!!!"-Alex,

 ,,Ești ok?"-Shawn, 

,,Ai tăi sunt foarte îngrijorați."-Shawn, 

,,Sper că nu ai făcut ceva nebunesc!"-Shawn,

,,E noapte. Unde naiba ești?"-Shawn,

,,Rose, unde ești? Vrei să vin să te iau?"-Shawn. 

 Stau puțin pe gânduri, apoi îl sun.

-Ești ok? întreabă el îngrijorat.

-Dap, sunt bine. Nu trebuia să vă îngrijorați atât. Am fost în oraș cu prietenele mele.

-Ai plecat brusc fără să spui nimic. Ți se pare normal?

-Poate. Vii să mă iei?

-Pe jos?

-Așa ar fi de preferat. 

-Nu ești prea obosită să mai mergi? Unde ești?

-În centru.

-Bine, vin imediat. 

 Închid și continui să merg. Oamenii se distrează peste tot. Un grup de huligani ies de pe o stradă lăturalnică. Continui să merg. Drumul spre casă mă duce spre aceeași stradă. Se întorc. E liniște, toată muzica și râsetele lăsânu-le în urmă. Merg din ce în ce mai repede. Ei vin după mine. Trec de mine și mă liniștesc puțin, dar se întorc. Sunt destul de tineri. Încerc să trec pe lângă ei, dar unul mă prinde de încheietură și mă trântește de un zid solid. 

-Credeai că poți fugi? îmi spune ținându-mă strând în timp ce eu mă zbat. 

Cred că se apropie de vârsta mea, poate cu doi-trei ani mai mare. Arată bine, de ce să mint?! Păcat că și-a strica viața alături de bandiți.

-Ce caută o fată ca tine singură pe străzi? Te-ai certat cu iubi? Nu-i nimic, te ajutăm noi să te simnți mai bine.

 Se apropie de mine, dar liniștea este ucisă de un motor de mașină. Parchează în mijlocul strazii. Din ea sare un tip căruia nu-i văd fața.

-Nu cred că v0ați luat de fata care trebuie. De fapt n-ar trebui să vă luați de nicio fată! spune pe un ton nervos. 

-Ooo, marele Johnson lovește din nou! Acum suntem mai mulți, nu ne poți bate. 

-Asta crezi tu. 

 Râde, apoi îl ia pe tip și-l aruncă în ceilalți. Se bate cu ei ca și când e ceva obișnuit. Oricum nu e prima oară. Împarte pumni și picioare tuturor, apoi ei fug ieșind de pe stradă, neuitând totuși să amenințe că se vor întoarce.

 Se înoarce spre mine calm și mă îmbrățișează.

-Shawn? întreb bulversată.

-Ești ok? mă întreabă el privindu-mă atent.

-Da, sunt bine.

-Ți-au făcut ceva? Au dat în tine?

-Nu, sunt bine. Mă bucur că ai venit.

-Am ajuns la timp. Uite de ce nu e bine să umbli noaptea singură.

-Ok, știu. Hai să mergem!

  Ne urcăm în mașină.

-Mașina ta, Jhonson? întreb chicotind.

-Dap, domnișoară Jones! răspunde râzând. 

-Putem să mai așteptăm puțin?

-Vrei să te obișnuiești cu gândul că ești într-o mașină?

-Da... De ce te-ai mai bătut cu ei?

-Conflicte. Viața de noapte a orașului e periculoasă. 

-Le e frică de tine. Mersi că ești aici!

-Hei, asta fac prietenii!