Dincolo De Lumină

Capitolul 13

 Deschid încet ochii. Lumina slabă care intră pe fereastră mă lasă să văd unde mă aflu. Un salon de spital? Ce caud eu aici? Încerc să mă ridic, dar o durere îmi acaparează trupul. Mai încerc odată, dar degeaba. Mă dau bătută și privesc tavanul în timp ce încerc să îmi amintesc cum am ajuns aici. Ușa se deschide brusc. Mama intră în cameră și se apropie repede de mine zâmbind. Mă pupă pe frunte- asta-mi declanșează o amintire- și se așează lângă mine. 

-Mă bucur că te-ai trezit. Cum te simți? mă întreabă ea.

-Sunt bine... Shawn e aici? întreb eu.

-Nu vrei să vorbești cu mine?

-Sigur că vreau. Dar trebuie să-l întreb ceva... În noaptea aia s-au întâmplat multe...

-Bine, cum vrei tu. Îl chem.

 Se ridică puțin supărată și suspicioasă și iese. În mai puțin de un minut în cameră intră Shawn, având pe buze un mic zâmbet. 

-Poți să mă ridici? întreb eu privindu-l țintă.

-Oook...

 Mă ridică în șezut și se așează lângă mine.

-De ce ai vrut să mă vezi? mă întreabă mirat.

-Trebuie să vorbim! spun eu promt.

-Ce e?

-Noapte aceea.

-Ce-ți amintești?

-Tu erai acolo și eu eram... și un demon ce arăta ca mine. Eram în pădure. 

-Ce?

-Voia să te omoare... Te-am salvat. Am murit. Ce caut aici?

-Rose, nu știu despre ce vorbești. Tu te-ai aruncat de pe aceea clădire. Da eram și eu acolo, erau și ai tăi și prietenele tale. 

-Asta s-a întâmplat înainte să ajung în pădure.

-Ce tot spui?! De acolo te-am dus direct la spital. Ai fost aici tot timpul.

-Cât timp a trecut?

-Câteva zile...

-Câte zile?!

-Trei.

-Bine, poți să pleci...

-Nu-ți amintești nimic altceva de dinainte să sari?

-Îmi amintesc totul. Cum am plecat, cum ai venit după mine, cum au apărutai mei, sărutul și cel mai bun moment, săritura. Trebuia să mă lăsați să mor!

-Nu mai vorbi prostii. Și tu ai fi făcut la fel dacă vreunul din noi era acolo. 

-Eu te-am salvat...în pădure fiindcă știam. Știam că ai face la fel...

 Îmi las capul în jos puțin rușinată de faptele mele. 

-Oricine ar face la fel! îl aud spunând calm.

-Nu! N-ar face! sar ca arsă. Eu n-aș face asta pentru un necunoscut. Tu ai făcut-o deja de două ori. Adică m-ai salvat. N-ai plătit cu viața.

-Nu știu despre ce vorbești, Rose. Mi-e foarte greu să țin pasul cu ideile tale.

-Bine, înțeleg. Poți să peci.

-Acum ești bine, doar asta contează.

 Se ridică și iese. Rămân în liniște. Îmi aud respirația și ticăitul unui aparat de lângă pat.

-Nu trebuia să-i spui! se aude brusc o voce masculină.

Privesc în jur. Nu e nimeni. Fereastra e închisă și nu am telefonul la mine.