Dincolo De Lumină

Capitolul 9

 Suntem încă în sufragerie când aud ușa de la intrare deschinzându-se.

-Auziși și tu, nu? îl întreb pe Shawn în șoaptă.

-Da..., șoptește el.

 Mă ridic și merg spre hol. El mă urmează tăcut. Părinții mei veniseră de la serviciu extenuați. Văd cât de obosiți sunt și totuși le sar în brațe ca un copil și încep să plâng. Par uimiți. Sunt surprinși să mă vadă așa. 

-S-a întâmplat ceva, scumpo? mă întreabă mama luându-mi fața în mâini.

-Vă mulțumesc pentru tot! spun îmbrățișându-i din nou.

-De ce sunteți treji la ora asta? întrabă tata. Alex unde e?

-Alex a ieșit. Să nu vă supărați pe el. Avea nevoie de niște timp liber! spun eu repede.

-Eu..., spune Shawn încet, trebuie să plec, îndreptându-se spre ușă.

-Stai! Cine o să mă păzească la noapte? întreb râzând.

-Dar e aproape dimineață, spune mama confuză. Cum? N-ați dormit deloc?

-Am dormit câteva ore... Niște vise ciudate... Apoi am mâncat și am rămas aici.

-Înțeleg... Da haideți la culcare!

 Mama și tata merg spre camera lor, iar noi ne oprim în fața camerei mele.

-Ziceai că o să vorbești cu ei, îmi amintește Shawn.

-O să găsesc un moment potrivit. Crede-mă! spun pusă pe gânduri. Sunt mult prea obosiți acum. 

-Ok... Deci nu ai nicio problemă să te păzesc? spune chicotind.

-Neah. La spital m-ați păzit cu toții. Și acum va fi la fel. Nu am încotro. Dar poți merge în camera lui Alex să te culci. Nu cred că mai pot să dorm.

-Cum vrei. O să încerc să mă trezesc dacă aud țipete. 

-Ok... Noapte bună!

-Somn ușor! Ai nevoie. Și vise plăcute!

-Râzi de mine?

-Să zicem..

-Măăăiii, nu face asta! 

-Bine. Noapte bună!

 Intru în cameră și închid ușa. Mă schimb în pijamale și mă întind pe pat. Îmi scot telefonul de la încărcat. Nu l-am prea folosit în ultimul timp ca urmare a voinței mele de a mă rupe cu totul de lume. Inconștient intru la galeria foto. Pozele mele... Poze cu prietenele mele, cu colegii mei, poze cu peisaje... Aceste poze îmi amintesc de viața normală pe care o duceam înainte, înainte de accident. Uite o poză chiar din seara aceea... Eu, Sara și Audrey, trio-ul nedespărțit. Eram foarte vesele. Veneam din oraș. Avusesem o zi de weekend ceva mai liberă așa că ieșisem. A fost ultima ieșire a noastră. Am stat câteva zile în spital, apoi când m-am întors la școală nu am mai băgat pe nimeni în seamă. Voiam doar să dispar.

 Închid telefonul și-l arunc pe noptieră. Pun capul pe pernă și mă învelesc până la gât. Încerc să rămân trează, dar adorm destul de repede. Îmbrăcată într-o rochie lungă, albă umblu fără sens printr-o pădure. Mă opresc pe un pod. Privesc în apa limpede. Fața mea e murdară, iar părul destul de răvășit.

 Pornesc mai departe. Pădurea e deasă, iar poteca pe care mergeam dispare brusc. Umblu printre copaci. Merg tot înainte. Vântul abia adie... Se aud doar glasurile bufnițelor și aripile ce lovesc aerul ale liliecilor. Se mai aud vreascurile pe care calc cu picioarele mele goale. Totul pare real. Eu cred că e real, dar nu înțeleg ce caut acolo. Ce fac? Unde mă duc? Nu am răspuns la niciuna dintre întrebări. 

 Merg tot înainte și ajung pe un câmp întins. Întunericul e însoțit de o ceață densă prin care nu poți vedea la depărtare. La început e liniște, doar eu și bătăile inimii mele, dar apoi un murmur distruge totul. În scurt timp se intensifică din ce în ce mai mult până când pot să deslușesc acel tropot răsunător. Clăreți. Se apropie cu repeziciune. Mă înconjoară. Sunt în spatele meu, în fața mea, în stânga, în dreapta. Bărbați de diferite vârste brăzdează văzduhul ca niște fantome negre. Caii lor nu-și arată slăbiciunea față de vânt.

   Îi privesc fiind în continuare nedumerită. Secundele trec ca anii și începe să-mi fie frică. Cei din față se întorc înapoi. Privesc de jur împrejur. Formează un cerc în jurul meu. Nu mai sunt grăbiți. Acum înaintează încet. Le privesc fețele acoperite. Privesc cum fiecare este îmbrăcat în negru și are câteva pistoale la brâu. Se apropie. Mă panichez. Tăcuți scot brusc pistoalele și le îndreaptă spre mine. Nu mai aud nimic. Nici caii, nici vântul, nici măcar respirația mea și bătăile inimii. Mă focalizez pe un singur sunet și cad în genunchi. Sunetul gloanțelor trase simultan.

 Sar și încep să țip. Vreau să mă dau jos din pat, dar ceva nu mă lasă. Sunt speriată. Nu știu ce se întâplă și nici une mă aflu. Aud doar o voce ce-mi șoptește să mă calmez. Deschid ochii în cele din urmă și mă liniștesc. Sunt în camera mea, în patul meu, în brațele lui Shaun. Mă eliberează imediat ce observă că mă liniștesc. 

-Ești bine? Ce-ai visat? mă întreabă el liniștit.

-Erau acolo. Voiau să mă omoare. M-au omorât, cu toții în acelaș timp! răspund speriată.

-A fost doar un vis! Sunt aici. Totul e ok.

-Simt că sămânța fricii a fost mereu în inima mea. Acum a înflorit.

-Atunci o s-o ajutăm să se pălească.

-Nu vom reuși asta niciodată. E prea puternică.

-Vom reuși dacă îți vei lua tratamentul.

-Nu știu...

-Nu te vor omorî niște pastile, nu-i așa?

-Dar nu vreau sa iau pastile! Vreau să reușesc singură.

-Nu poți... Boala asta e prea puternică pentru un om! Încetează să te mai comporți ca un copil! Dacă nu-ți iei tratamentul nu vei supraviețui prea mult cu ea.

-Poate că exact asta vreau. Te-ai gândit? S-a gândit cineva că poate nu mai vreau să trăiesc? Ai mei se descurcăși fără mine, dar eui oricum nu am niciun viitor. Vreau să-mi fac ordine în viață înainte să se întâmple.