Dincolo De Lumină

Capitolul 14

 Nu sunt nebună... Totul e real. Lumea asta nu e așa cum credeți. Poate că eu știu mai bine. Șocul accidentelor nu a declanșat o boală, ci o poartă spre adevărata față a lumii. Mintea mea de om normal s-a combinat adevărata realitate. Nimic nu mai e ca înainte. Nu mai văd lucrurile limpede sau le văd mult mai clar decât sunt. ,,Prietenii" mei din întuneric mă vizitează adeseori pentru a-mi aminti ine sunt, pentru a-mi aminti că am responsabilități. Teoretic totul depinde de mine, dar practic nu mă pot împotrivi. Cum aș putea duce la bun sfârșit o bătălie contra demonilor? Eu sunt o simplă fată, ei au o armată de zici de mii de suflete moarte. Și totuși, dacă n-au reușit până acum...

 Azi ies din spital. N-am mai vorbit cu nimeni de câteva zile. Ei s-au întors în fiecare zi cu speranța că-i voi ajuta. Argumente peste argumente, minciuni cât de multe, dar și amenințări. Ascult tot ce mi se spune și nu schițez nimic. Încerc să pun cap la cap tot ce se întâmplă.

-Cu tine vorbește? îl întreabă Alex pe Shawn de parcă eu n-aș fi pe banchetă, în spatele lor.

-Nu, nu știu ce e cu ea! răspunde Shawn privind pe geam.

-Crezi că e o nouă formă de manifestare a...?

-Nu sunt nebună! pufnesc eu enervată.

-Sunt sigur că o să ne spună totul acasă, a spus  Shawn de parcă nici nu m-ar fi auzit.

 Restul drumului îl continuăm în liniște. Acasă mama ne aștepta cu masa pusă. Mâncăm în liniște fără să-i răspund la nenumăratele ei întrebări. Nu o băga în seamă nici în momentul când începe să plângă. Mă enervează atât de tare când plânge. Urăsc să văd cum suferă. Dar nu pot să o opresc. Vreau doar s-o întreb, să-i întreb pe amândoi, dacă știu ceva. Dar nu știu cum să fac asta fără să mă creadă nebună. 

 Aștept până termină toți de mâncat. Îi arunc lui Shawn o privire hotărâtă, apoi spun:

-Mamă, tată, vreau să vă întreb ceva.

-Spune scumpo! zice mama atingându-mă pe braț.

-Ați cunoscut... ați avut... Avem pe cineva în familie mai special?

-Cum adică mai special? mă întreabă tata așezându-se lângă mine.

-Adică cineva care părea mai ciudat. Nu știu cum să explic. V-a vorbit vreun membru al familiei despre demoni?

-Demoni? Nu am cunoscut pe cineva care să creadă în așa ceva, a spus tata privindu-mă mirat. De ce întrebi?

-Eu...păi..., mă bâlbâi încercând să găsesc o minciună realistică.

-Mătușa mea, a spus mama brusc. Poate că sunt doar povești, dar mătușa mea pare să fie persoana pe care o cauți.

-Mătușa ta? Nu știam că bunicul a avut și o soră. 

-N-a avut. Bunica ta a avut. Nu vorbim des despre ea. Eu n-am cunoscut-o. Mama îmi povestea uneori despre ea când eram mică. 

-Cred că trebuie să-i facem o vizită bunicii. 

-Rose, ce se întâmplă?

 Îmi arunc ochii prin cameră, încercând să-l găsesc pe Shawn. Observ că toți mă privesc mirați, cu excepția lui. Las capul în jos și șoptesc ca pentru mine:

-Și eu văd demonii...

-Scumpo, tu ești...

-Nu sunt bolnavă, nu sunt nebună. Măcar o dată în viață aveți încredere în mine.