Dincolo De Lumină

Capitolul 27

 Câteva momente de liniște. Mă eliberează din strânsoare și face un pas înapoi. Îmi frec încheieturile pe care au rămas semnele degetelor lui. 

-Îmi pare rău! îmi spune în șoaptă.

-Ce ți-a spus? Ce vrea? întreb rece.

-Vrea să te omor.

-Toți vor asta... Și ce-o să faci?

-O să mă căsătoresc cu tine.

-Chiar vrei să-i înfurii, spun chicotind.

-Ce-i așa amuzant? mă întreabă zâmbind.

-Așa ai fost mereu?

-Așa cum?

-Revoltat, rebel, impulsiv.

-Ca tine adică? Nu, am așteptat momentul potrivit și acesta a venit o dată cu tine.

-Ce ați făcut cu mulțimea furioasă?

-I-am dat afară. 

-Chiar vrei să-ți continui planul?

-Ți-am spus. Zarurile au fost deja aruncate. Nu mai pot face nimic.

-Ai putea spune că m-ai omorât s-au ceva de genu'. Ai putea scăpa de mine. M-ai putea omorî cu adevărat. Dar nu vrei să faci asta.

-OK, recunosc. Vreau să continui planul. Acum trebuie să plec.

 Se îndreaptă către ușă când îmi amintesc de biletul prins de haine.

-Stai! strig după el.

-Ce e?

-Pe hainele mele era un bilet. Scria ceva de o cină.

-S-o lăsăm pe altă dată. Sunt prea obosit acum.

-Tu poți simți asta?

-Poate că nu suntem atât de diferiți pe cât crezi. 

 Iese pe ușă. Mă schimb și mă trântesc în pat. Oboseala mă cuprinde și pe mine așa că adorm instant.  Ciudat, dar în noaptea asta nu visez absolut nimic, de parcă mintea mea ar fi complet goală. 

 Noaptea trece imediat. Mă trezesc aproape de prânz când aud ușa principală deschizându-se. Mă ridic repede din pat. Aud voci destul de cunoscute, dar nu percep nimic din cuvintele lor șoptite. Mă apropii de ușă și ciulesc urechile, voind să prind ceva din conversație.

-Aseară a fost la ea...

-Se pare că avea dreptate. N-o se renunțe așa ușor la ea, mai ales pentru un om.

 Chiar am ajuns subiect de bârfă! Ies din dormitor și le văd pe Leia și Thea privindu-mă șocate, speriate, de parcă le-aș fi prins făcând ceva greșit.

-Nu știți să bateți la ușă? întreb eu calmă.

-Venisem să adunăm hainele murdare. Am crezut că dormi..., răspunde Thea.

-Ne pare rău! N-am vrut să te trezim, completează Leia.

-Bine... Ce tot șușoteați?

-Să-i spunem? întreabă Theea.

-Ce să-mi spuneți?

-O să creăm haos, Thea. Nu putem să-i spunem! zice Leia încruntată.

-Ce să-mi spuneți? 

-Eu îi spun. Merită să știe! rostește Thea resemnată.

-Faci ce vrei, dar nu băga în asta, spunde Leia.

-Deci? Ce trebuie să știu? întreb din nou enervată.

-A fost la ea aseară. 

-Cine? Cine a fost la cine?

-Prințul a fost la domniță. 

-Dimitri?

-Da. Ea spunea că nu va renunța nicicând la ea, dar nu am crezut-o. Ne-am gândit că poate, odată ce te-a adus aici pe tine, ea nu mai contează. 

-Și am fi scăpat de gaița aia pentru totdeauna! intervine Leia.

-Lasă-mă să povestesc! Ieri ne-a chemat să-i facem o rochie. Zicea că o s-o poarte pe seară. Adică aseară. Zicea că se va întâlnii cu prințul și toate cele. Noi știam că prințul trebuia să cineze cu tine așa că nu am prea luat-o în seamă.

-Deci nu ne-a păsat, spune Leia rezemată de perete.

-Leia! Lasă-mă să termin! Am văzut-o pe Zenia în mulțime, am văzut cum se uita la voi, mai ales la tine. 

-Deci prințul s-a dus să o împace. Normal! comentează Leia.

-Ideea e, continuă Thea, aruncându-i o privire încruntată surorii sale, că relația lor nu s-a terminat. 

-Sunt de atâția ani împreună..., comentează iar Leia. 

  Amalganul de informație mă ia pe nepregătite. De ce speram că nimic nu o să mă mai ia prin surprindere. Are deci o relație, despre care lumea știe. Și totuși speră să ne căsătorim! Cum să fii atât de bolnav! Trebuie să-l văd neapărat, trebuie să vorbesc cu el. Știu, nu ar trebui să mă comport așa. Sunt aici din milă. Pot fi omorâtă oricând. Sunt la mâna lor. Și totuși mă comport de parcă aș avea vreun drept. Doar profit de faptul că are nevoie de mine. Probabil mă voi opri la un moment dat, îmi voi da seama când voi merge prea departe, dar momentan vreau să profit de poziția mea actuală. 

-Puteți pleca! e tot ce reușesc să spun. 

 Amândouă mă privesc preț de câteva secunde, se întorc și pleacă tăcute. Rămân în liniște, apoi mă îmbrac în grabă și ies pe ușița secretă pe care o folosește Dimitri de obicei. Trebuie să ajung undeva.

 E destul de întuneric, dar merg înainte cu pași grăbiți. Deschid prima ușă pe care o găsesc și intru într-o cameră paralelă cu a mea. Privesc în jur cât mă lasă lumina slabă. Și aici totul e negru. Aud bătăi puternice în ușă ce mă neliniștesc. Mă ascund după draperia groasă ce curge din tavan până-n podea.

 Ușa se deschide cu putere și aud pașii nervoși ai unei persoane. În câteva momente aud vocea unei femei. O voce rece, răgușită, . 

-Unde e băiatul ăsta acum?

 Se face liniște câteva momente. Sper doar că nu-mi aude bătăile frenetice ale inimii. Mi-e teamă de ce se va întâmpla dacă mă va găsi. E clar că e mama lui.

-Miroase groznic aici. A om..., strigă plănă de dezgust. Nu-mi pune că a adus corcitura aia aici, în dormitor! Am dat naștere unui imbecil. 

 Se aud din nou pașii repeziți spre ușă. Aud ușa deschizându-se, apoi cum este trântită. Ies de după draperie înfuriată de reacția femeii ce tocmai a părăsit camera. Mă învârt puțin prin cameră, apoi mă așez pe un fotoliu, așteptându-l. Trebuie să apară. 

 Timpul trece și el încă nu apare. Trece ora prânzului. Aștept în continuare. La un moment ușa pe care am intrat eu se deschide. Revin la realitate și sunt atentă la persoana ce intră. Îl recunosc pe Dimitri în întuneric după respirație. Asta e puțin ciudat, dat fiind că ne cunoaștem de atât de puțin timp. 

 Se aproprie. Îl privesc vrând să par calmă, dar în realitate fierb. Mă observă și îi văd expresia mirată. Bine-nțeles că nu se aștepta să mă vadă aici. E răvășăt. Se vede că e îmbrăcat în grabă, iar părul îi stă în toate direcțiile. Asta mă miră pe mine fiindcă l-am cunoscut ca fiind o persoană ce ține foarte mult la aspect. Era mereu îmbracat perfect. Are haina deschisă și gulerul numai pe gât nu stă. 

-Unde ai fost? întreb cât de calmă pot fi.

-Ce cauți aici? întreabă el apropiindu-se.