Dincolo De Lumină

Capitolul 4

 Brusc o lumină albă apare de nicăieri. Numic altceva nu se mai vede. Mintea mea e goală. Nu mă pot gândi la nimic. În câteva secunde încep să se audă voci. Nu înțeleg nimic, dar îmi dau seama că printre lacrimi vocea mamei plină de durere se evidențiază. Doar cuvintele ei încep să mi se clarifice: ,, Trezește-te!". De parcă eu n-aș vrea..., de parcă eu n-aș încerca... Vreau să mă trezesc... Vreau să trăiesc! Vreau să scap de coșmaruri! Vreau să duc o viață normală, dar pentru asta ar trebui să fiu o persoană normală. 

 Încerc din răsputeri să deschid ochii. Acum îmi simt corpul, simt că sunt înapoi. Îmi simt mâinile, picioarele, capul pe umeri, dar nu pot mișca nici măcar un deget. Nu pot face nimic. Sunt întemnițată în propriul meu corp. Acum, mai mult ca niciodată, vreau să plâng, vreau să urlu. Am pățit atâtea doar din vina mea. Mă forțez să mă mișc, dar sfârșesc prin a-mi strânge pleoapele lăsând să se scurgă pe obraji câteva lacrimi. 

 Simt cum camera se eliberează. Rămân în liniște. După ceva timp în care aștept să se întâmple ceva aud cum se deschide ușa. Simt cum cineva se așează lângă mine. După respirație îmi dau seama că e vorba despre un băiat. Îmi ia mâna într-a lui și mi-o strânge spunându-mi:

-Știu că relația noastră din ultimul timp a fost cam inexistentă, dar trebuie să știi că sunt aici pentru tine.

 Alex! Mă bucur să-l aud! Mă bucur să știu că e bine, că e aici...

-Nu știu dacă mă auzi sau nu, dar vreau să-ți spun că toși așteptăm să te întorci. Vrei să te întorci, nu? Nu ne părăsi! Te rog să mă ierți pentru tot ce ți-am făcut! Niciodată nu ți-am dat pace. Chiar și în seara accidentului te supărasem. Iartă-mă! Doar întoarce-te și o s-o luăm de la început.

 Nu pot să cred! După tot ce am făcut, după cât l-am rănit prin comportamentul meu el își cere iertare. Fratele meu cu care nu am mai vorbit de câteva luni, pe care l-am evitat în fiecare zi, îmi cere iertare. ,,Normal că te iert!" aș vrea să-i spun. ,,Toate certurile noastre sunt de domeniul trecutului." Doar de aș putea să mă trezesc...

 Se aude din nou ușa. Alex se ridică. Persoana ce tocmai a intrat trage scaunul de lângă perete mai aproape de pat. Îmi prinde mâna în mâinile lui puternice și aproape că începe să plângă.

-Nu știu prin ce treci. Nu știu cum te simți. Nu știu dacă mă auzi. Nu știu dacă vrei să mă asculți. Nu știu dacă vrei să te întorci. Nu pot să te judec. Nu pot să te învinovățesc pentru că nu a fost vina ta, ci doar un simplu accident, dar accidentele astea ti-au distrus viața.

 O, tati! Dacă ai ști câtă dreptate ai! Sigur că aș vrea să fiu acum cu voi acasă. Aș vrea să fiu lângă voi, să vă îmbrățișez. Știu cât v-am făcut să suferiți...

- Nu trebuie nici tu să te învinovățești! îmi spune el ca și cum mi-ar citi gândurile. Mama ta se odihnește. Abia am convins-o să plece. Nu poate suporta să te vadă așa. Niciunul dintre noi nu poate. Iartă-ne pentru tot. Poate că și noi am greșit față de tine. Vreau să fii împăcată cu tine însăți fie că te întorci sau nu. Te iubim mult, scumpo!

 De ce își cer toți iertare? hiar vor să mă facă să mă simt prost?! Eu sunt cel mai vinovat opm din familia asta. Mi-am bătut joc de sentimentele lor de atâtea ori... O egoistă, asta sunt. Nu voi fi niciodată împăcată cu mine însumi. 

 Tata se ridică, mă pupă pe frunte și iese. Rămân singură cu gândurile mele. Nu mă voi ierta niciodată. Am tratat groaznic niște persoane care mă iubesc atât de mult doar pentru că eu mă simțeam răpusă de gânduri negre. Sunt cea mai rea persoană din lume. 

-Hei! se aude brusc o voce masculină și ușa deschizându-se. Abia am putut intra. Ceva îmbunătățiri? Mă gândesc că acum ne auzi. 

 E tipul peste care tot dau. Aud pași și scaunul tra lângă pat. 

-Uite! Eu nu te cunosc, nu-ți cunosc nici familia, dar știu că oamenii ăștia te iubesc enorm. Toți sunt distruși. Nu știu prin ce ai trecut, deși am auzit câteva lucruri zilele astea. Totuși știu prin ce treci acum. Știu cum te simți. Neputincioasă! Încerci să reacționezi, dar nu poți. Încerci să îi înțelegi pe toți, încerci să-ți dai seama ce e cu tine. Știu că fiecare persoană gândește diferit, dar dacă și tu faci asta oprește-te! Nu duce nicăieri! Concentrează-te pe rând la părți ale corpului și încearcă să le miști. Nu te opri până nu reușești! Măcar recapătă-ți simțurile. Poate că poți să auzi, să miroși și simți patul pe care stai. Dar e groaznic să nu poți vorbi, să nu poți vedea... Încearcă să-ți revii și restul lucrurilor se vor așeza atunci. Trebuie să plec. Ne mai vedem! Sper să ne vedem.

 De unde a apărut și tipul ăsta în viața mea? Știu că era acolo în momentul accidentului, dar acum ce caută aici? De ce încercă să mă motiveze? Are dreptate, nu mă cunoaște, nu știe prin ce am trecut. Nimeni nu știe ce simt eu de fapt. Ei își crează alte scenarii, ei se învinovățesc. Dar eu știu cel mai bine că e viața mea și mi-am distrus-o singură. Nu mai vreau ca oamenii  să mă ajute. Sunt bine! De fapt nusunt bine. Vreau să îmi revin singură, fără niciun fel de ajutor fiindcă singură am anjuns așa și singură o să rezolv asta. Și dacă nu reușesc înseamnă că nu încerc suficient. Dacă nu voi reuși o să trăiesc așa. Sau voi muri. Nu contează. Asta spun acum, dar mai devreme îmi doream neapărat să trăiesc. Nu știu ce se întâmplă în creierul meu și chiar aș vrea să stea ceva timp în tăcere căci mintea îmi răsună de contradicții.