Dincolo De Lumină

Capitolul 5

Mă gândesc să accept sfatul lui așa că îmi voi imagina că-mi voi folosi simțurile. Îmi amintesc diverse momente semnificative din viața mea care mă pot ajuta.

-Clasa a doua, iarnă, casa bunicii-

Ea m-a învățat să cânt la pian. Îmi foloseam degetele pentru a apăsa clapele pianului. Nu prea talentată fiind, am început să cânt și cu vocea. Bunica se bucura mult să mă vadă așa. Îmi plăcea să cânt. Mă bucuram să văd că și celorlalți le păcea. Dar realitatea m-a ajuns din urmă și globul de cristal care era visul meu de a fi cântărață s-a făcut bucăți deoarece din ce în ce mai multă lume îmi spunea că sunt groaznică. La început n-am vrut să-i cred, dar apoi mi-am dat seama că aveau dreptate.

-Clasa a cincea, ora de desen-

Colega mea de bancă începuse un desen superb. Vizualizam fiecare mișcare, fiecare culoare pe care o folosea. Nu era nimic greu. Am început și eu. Nu am vrut să fac același desen, dar am folosit și eu mișcări exacte. Am lucrat mult, din greu la acel desen. Dar când l-am terminat și l-am privit mi-am dat seama că era praf. Doar câteva culori aruncate pe o foaie...

De-a lungul timpului mi-am dat seama că visele mele se spulberă încetul cu încetul. Nu am niciun talent, dacă nu punem la socoteală intrarea în belele. La școală sunt bine, dar nimic nu mă mulțumește. Mă obișnuisem cu toate astea. Aveam câțiva prieteni buni. Mă înțelegeam bine cu familia mea. Viața mea mergea grozav. Dar accidentul acela m-a făcut să mă schimb. Dar după un timp mă obișnuisem cu sngurătatea, apoi am devenit eu cea rănită și acum toți sunt distruși. E numai vina mea!

Simt cum îmi curg lacrimile pe obraji și tot corpul îmi tremură. Bătăile inimii sunt din ce în ce mai repezi. Aud ușa trântindu-se și niște pași alergând spre mine. Simt o înțepătură și încep să mă liniștesc. Aud ca prin valuri o voce de bărbat ce cred că era a dosctorului:

-Deși nu se mișcă este foarte activă psihic. Duce o luptă cu ea însăși. Când va câștiga se va tezi.

- Și dacă nu câștigă? întreabă mama tulburată.

N-am timp să mă gândesc la ceva fiindcă adorm imediat. Mă trezesc parcă într-o altă lume. Știu că e un vis, dar îl simt atât de real. Cerul e întunecat. Îl văs pe fereastra unei camere cu pereții de piatră. Stau pe un tron înconjurată de supuși. În fața mea prinși în lanțuri sunt membrii familiei mele, vechii mei prieteni și tipul acela. Zâmbetul macabru de pe fața mea nu poate fi șters. Îmi întorc brusc privirea spre supușii mei. Chipurile macabre ale persoanelor ce au murit în acea noapte. Sunt înconjurată de ei. Toți șoptesc:

-Omoară-i!

-Trage-i pe roată!

-Hai să aruncăm în ei cu pietre!

-Să-i tăiem bucățele!

-Să le rupem oasele!

-Să-i facem mâncare pentru lei!

-Destul! spun eu brusc ridicându-mă în picioare. O să-i omor cu mâna mea. Asta îi va durea mai mult. Stai! Ce fac? O să-i omor! Nu pot face asta! Prietenii și familia mea... Sunt niște nătărăi! Îi iubesc! Îi urăsc! Ce e în capul meu? Vreau să-i omor și o voi face! Nu pot face asta! O, ba da! Și o voi face!

Mă apropii de o măsuță ca și cum picioarele merg fără mine. Pun mâna pe un pumnal lung și mă duc în fața lui Alex, privind-o pe mama.

-Uite cum fiica îți omoară fiul! spun râzând.

Ridic pumnalul și sunt gata să-l înfig în inima fratelui meu.

-Pregătește-te să mori! spun eu rânjind, auzind cum slujitorii râd în hohote în spatele meu și las mâna puțin mai jos pregătită. Nu! strig brusc. Nu voi face asta! Lasă arma jos! Niciodată! Lasă pumnalul jos! Dacă vrei să omori pe cineva omoară-te singură! Nimeni nu se atinge de familia mea! Nici măcar eu.

Scrâșnesc din dinți și arunc arma. Cad în genunchi. Mă lupt cu un mostru ce se află în mintea mea. Arată ca mine. E o altă eu. Voia să mă păcălească. Voia să-mi ia locul. Acum ne luptăm. Vrea să-mi preia viața. E mai puternică decât mine. Ar putea câștiga oricând, dar nu pot lăsa asta să se întâmple. Lupt pentru familia mea. Nici măcar în vis oamenii nu știu ce se întâmplă în mintea mea. Asta e amuzant! Mintea mea aflată în mintea mea. Luptăm în continuare. Corp la corp. Aproape că mă învinge. Mă doboară. Mă gândesc la familia mea, la tata, la Alex, la bunica ce știe sigur totul, la mama. Mama... Nu permit să pățească ceva. Mă ridc și sar în luptă. Câștig... O demaschez. Era doar o umbră, doar întuneric.

Îmi revin, dar sunt tot în vis. Întemnițez supușii și-mi eliberez persoanele dragi. Mă îmbrățisez cu toți. Ieșin într-o grădină unde totul e verde. Soarele strălucește acum. Suntem veseli.

Mă trezesc. Simt patul dedesubt, aud respirațiile alor mei în jurul meu. Deschid încet ochii. Îi văd pe toți. Mama, tata și Alex sunt lângă mine, iar lângă ușă e el, necunoscutul.

-Bună! am spus eu încet. Pot să vorbesc...

-Știm. Ai vorbit pe tot parcursul visului, spune mama luându-mă de mână.

-Ce am spus?

-Te luptai cu cineva. Dacă să ne omori sau nu! spune Alex zâmbind.

-Ce a spus doctorul? Am ceva? Fracturi? Oase rupte?

-Nu chiar. Ai ceva răni, dar nu asta e important. Doctorii au spus că în mintea ta se întâmplă o mulțime de lucruri. Se pare că ai o boală psihică, știi, din cauza șocului, din cauza accidentelor.

-Despre ce e vorba?

-Ai o tulburare schizoafectivă.

-OK, înțeleg. O să mă vindec, nu?

-Da. O să iei niște medicamente și...

-Nu! Nu o să iau medicamente. Ce rost are? De ce să fac asta? Dacă nu pot reuși să mă vindec singură înseamnă că nu sunt în stare de nimic. Trebuie să-mi revin singură. Trebuie...

-De ce nu accepți niciodată ajutorul celor din jur? intervine tipul de lângă ușă.

-De ce îți pasă? De ce vă pasă? Vă e milă de mine? Nu vreau mila voastră! izbucnesc eu.

-Îmi pare rău! Nu e treaba mea...

-Nu mai știu ce e în capul meu. O iau razna, chiar o iau razna.