Poveste veche scrisă de o puștoaică de 15 ani. Neterminată. Necontinuată. Necorectată. Nu mai există șanse pentru ea. Păstrată doar pentru a observa evoluția mea în timp.
Cele câteva capitole conțin parcursul unei fete debusolate care află lucruri a...
Văd diferite culori trecându-mi prin fața ochilor. Nu simt nimic, dar cumva aud totul, însă toate par atât de departe. Aud roțile mașinilor învârtindu-le pe stradă, claxoane, cuvinte.
- E bine? se aude o voce de bărbat ce pare destul de vârstnic.
- Trebuie dusă la spital... spune o altă voce masculină.
- Nu e problema mea, nu o cunosc, deci nici nu-mi pasă. Am plecat, spune o fată pe un ton răutăcios.
Luminile se sting. Rămân în întuneric. Mă aflu într-un tunel. Merg înainte. O serie de zgomote ciudate se intensifică pe timp ce mă apropii de lumina de la capătul tunelului. Țipetele mă terifiază, dar continui să merg. Când ajung la capăt mă trezesc în stradă. Mașinile trec în mare grabă. Luminile neoanelor lasă să se vadă două grupuri de mașini oprite în cerc. Într-o parte sunt două mașini distruse, o mașină de poliție și o ambulanță. Lângă ele sunt eu plângând privind trupurile neînsuflețite ale persoanelor scoase din mașină. În cealaltă parte se află o mașină puțin zgâriată pe capotă, o mașină de poliție și o ambulanță. Lângă ele se află o bicicletă. Câțiva medici ridică de jos o fată, mă ridică pe mine. Îmi întorc privirea la auzul hohotelor de râs. Chipurile cenușii râd de situația în care mă aflu acum. Râd de faptul că sunt pe moarte. Asta îi satisface.
Mă trezesc brusc într-un parc. E multă lume, dar nu cunosc pe nimeni sau aproape pe nimeni. O femeie cu părul alb, cu trăsături frumoase, ceva mai scundă, stă pe o bancă. Poartă o pereche de ochelari și croșetează . Alerg veselă spre ea.
- Bunico! strig eu așezandu-mă pe bancă.
Își dă ochelarii jos și mă privește cu atenție. Mă sperii creând că nu mă recunoaște, dar apoi mă îmbrățișează brusc.
-O, Rosaline! Ce dor mi-a fost de tine! îmi spune ea. Ce mare te-ai făcut!
-Bunico, știi cum am ajuns aici? o întreb privind în jur.
-Oh, scumpo! Nu știu cum să-ți spun, dar locul nu e pentru tine. Noi nu suntem ca tine.
-Voi sunteți...
-Da... Nu rămâne aici! Mă bucur că te-am văzut!
-Am făcut numai prostii, știi?
-Toți greșim, scumpo!
-Am adus niște oameni aici. Sau nu. Cred că ei sunt doar în visele mele și până n-o să mor eu nici ei nu vor veni. Mi-e frică!
-Vei trece peste! Ești puternică.
Lacrimile îmi curg pe obraji șiroaie. Inima îmi bate din ce în ce mai tare, iar eu sunt mult mai tensionată.
-Dacă pățesc ceva? Cum vor trece ai mei peste moartea mea?! Nu vor putea! E prea mult pentru ei. Oricum sunt îngrijorați mereu... I-am nenorocit... Îi tortutrez.
-Nu... Ei te iubesc.
-Asta e problema! Eu îi distrug... Nu mai știu să mă comport normal.
Acum sunt atât de tensionată încât mă zbat să scap de mine, parcă. Mă confesez bunicii fiindcă știu că ea nu poate face nimic. Nici măcar nu e ea. Vorbesc cu subconștientul meu. Mă destăinui mie. Deci nu e nicio problemă fiindcă eu știu deja toate astea. Oricum cred că bunica vede de sus totul.
-Nu vreau să mai rănesc oameni! strig cât mă țin plămânii.
Apoi totul e negru. Mă simt bulversată. Ajung pe un deal. Cerul strălucește la lumina lunii. Stau întinsă pe iarba moale sub un copac cu o coroană mare. Privesc cerul înstelat. Sunt mai liniștită. Adierea vântului de vară măface să adorm. Sunt relaxată. După ceva timp aud un șuierat. Deschid ușor ochii și observ ceva la depărtare. Mă ridic repede. Nu spun nimic. Mă lipesc de copac. Se face frig. Se pornește vântul. O făptură ciudată vine cu viteză spre mine. Apare în fața mea. Îmi suflă în față.
-Ți-a fost dor de noi? spune chipul neînsuflețit al fetei ce era la volanul mașinii în acea noapte.
Frumusețea ei se transformase într-o hidoșenie cruntă. Bate din palmele vineții și lângă mai apar câteva corpuri. Mă încolțesc. Se face lumină, dar nu e lumina soarelui. E o lumină rece venită parcă de nicăieri.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
-Privește în sus! îmi spune una dintre creaturi.
Îmi ridic capul și rămân complet șocată. Fiecare ramură a copacului susținea cel puțin doi oameni spânzurați. Simt cum mi se încinge sângele în vene. Dragostea mea pentru viață e mai mare decât credeam.
Se apropie încet de mine cu o sfoară. Nu mai pot suporta și răbufnesc:
-Nu v-ați săturat încă?! țip eu. Vreți să mor? Atunci omorâți-mă! Nu v-ați plictisit să mă torturați?! Vedeți-vă de traba voastră. Trebuia să ajungeți într-un loc unde sunt și alții. Nu vreau să vă mai văd! Niciodată n-am vrut! Blestemată fie ziua când v-am întalnit! Plecați din capul meu! Plecați!
Cad în genunchi, îmi pun mâinile la urechi fiindcă sunetele scoase de ei mă terorizau. Nu fusesem niciodată atât de curajoasă. Îmi acceptasem mereu moartea cauzată de ei, dar acum știu că ar putea să fie adevărat. Aș fi putut muri oricând în somn, dar acum știu că sunt la spital și că am puține șanse de supraviețuire.
-Plecați! Lăsați-mă în pace! strig eu cu lacrimi în ochi. Nu mai pot să suport! Dispăreți! Să nu vă mai văd!
Se face liniște. Rămân cu ochii închiși. Mi-e frică de ce voi vedea când îi voi deschide. Trece un timp în care nu se întâmplă nimic așa că mă ridic și privesc în jur. Din nou pe stradă. Dar sunt doar eu. Lumina slabă a dimineții învăluie văzduhul. Mă plimb din nou fără direcție. O mașină parchează brusc. Era să dea peste mine. Retrăiesc momentul în care tipul m-a atenționat. Se dă jos și vine la mine. Îl văd în fața mea, dar cumva nu-i pot remarca fața, dar vocea sa mi-e întipărită în minte.
-Întoarce-te! îmi spune el. Părinții tăi au nevoie de tine. Fratele tău are nevoie de tine. Nu-i poți lăsa așa și să pleci.
- Cine ești? spun eu uluită.
- Te rog întoarce-te! Nu pot trăi fără tine, sunt distruși.
Pare că nici nu mă aude. Nu putem comunica, nu-l pot atinge. Nu mă vede... Doar mă roagă să mă întorc.
