Poveste veche scrisă de o puștoaică de 15 ani. Neterminată. Necontinuată. Necorectată. Nu mai există șanse pentru ea. Păstrată doar pentru a observa evoluția mea în timp.
Cele câteva capitole conțin parcursul unei fete debusolate care află lucruri a...
După excesul meu de furie prostească familia mea iese din salon.
-Cine ești și ce vrei de la mine? îl întreb pe tip continuând să fiu nervoasă.
-Nu vreau nimic de la tine. Nu înțelegi? Toți îți vrem binele, spune el așezându-se lângă pat.
-Ar trebui săî mă lăsați în pace!
-Ar trebui să te liniștești!
Păstrăm tăcerea ptreț de câteva secunde. Privesc copacul din fața ferestrei mele. Abia îl observasem. El mă privește pus pe gânduri.
-Deci cine ești? spun eu pe un ton normal, întprcându-mi privirea.
-Numele meu e Shawn, spune el.
-Rosaline. De ce ai rămas aici? Nu ne cunoaștem...
-Am simțit că trebuie să te ajut cumva.
-Cât timp a trecut?
-O lună, timp în care ai fost în comă.
-Nu știu ce să zic. A trecut mult timp.
-Ești norocoasă.
-De ce spui asta? Findcă m-am trezit? Fiindcă sunt vie?
-Da..., dar nu numai pentru asta. Ești norocoasă fiindcă ai o familie alături, niște persoane care te prețuiesc enorm.
-Știu... Iar eu le rănesc constant.
-Încearcă să te odihnești. Voi fi afară. Părinții tăi au fost chemați la serviciu.
Se ridică și iese din cameră. Nu pot rămâne aici. Nu pot. Îmi trag furtunul pe care curge un lichid incolor din perfuzie. Mă ridic ușor din pat. Sunt îmbrăcată doar în pijamale. Găsesc un halat alb agățat pe un cuier. Mă acopăr repede cu el și scot capul pe ușă. Văd că pe hol nu e nimeni cunoscut așa că pornesc grăbită spre ieșire. Ajunsă în curtea spitalul văd o persoană ce iese în evidență prin îmbrăcămintea sa neagră. Mânuși negre de piele, pelerina neagră cu o glugă trasă în așa fel încât să-i acopere fața. Nu i se vede nicio trăsătură. Eu, pe scările spitalului, el, rezemat de un colț al clădirii la câteva zeci de metrii de mine.
-Vino! aud fără să vreau.
Privesc în jur. Nimeni nu pare să fi auzit și totuși...
-Tu! Vino la mine! aud din nou.
Nimeni nu pare să observe. Ei aud vocea asta groasă? Ei văd persoana ce-mi face semn să mă apropii? Nu contează! Încep să merg, îndreptându-mă spre el. Mă vede probabil fiindcă se întoarce și pleacă. Eu prind viteză, ba chiar încep să alerg. În tot acest timp aud doar: ,,Vino! Urmează-mă!" așa că asta fac.
Ajung într-o zonă unde soarele nu pătrunde. Sunt pe o alee de doar un metru între spitalul de zece etaje și un gard de cel puțin doi metri. El se dusese la celălalt colț. Vocea sa e atât de relaxantă, ajunge la mine ca prin ceață, începând cu fiecare pas să se clarizeze. Mai am doar câțiva pași până să ajung la el când se oprește, așteptându-mă. Îi aud vocea tare și clar, răsunându-mi în minte. ,,Vino! Te aștept." Nu mai alerg, dar pasul îmi este tot grăbit. Am un singur obiectiv: să ajung la bărbatul din capătul aleei ce-și întinde mâna spre mine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi aud numele de mai multe ori, dar nu bag nimic înseamă. Trebuie să ajung la capătul aleei. Îmi întind mâna. Încă puțin... Din mersul meu alarmat simt o smucitură. Întreruperea asta mă face să-mi revin. Shawn venise pe la spatele meu și mă trăsese de mână. Îmi arunc privirea tulburată spre capătul aleei, dar bărbatul nu mai e. Shawn îmi strigă numele și îmi îndrept privirea spre el.
-Ce e în minte ta? mă întreabă el furios. Unde voiai să te duci? E periculos să pleci așa... Ce se întâmplă?
-Chiar dacă ți-aș spune nu ai putea înțelege! spun eu țipând.
-Atunci fă-mă să înțeleg!
Privirea sa mă spulberă. Rămânem tăcuți preț de câteva secunde ce par o eternitate. Mâinile lui se află încă pe umerii mei din momentul în care m-a trezit la realitate.
-Nu e nici momentul potrivit și nici tu nu ești persoana potrivită! spun plecând.
-Ce vrei să faci? mă întreabă venind după mine.
-Să plec!
-Te vei întoarce în salon! Zilele astea vei putea merge acasă.
-Nu vreau să merg acasă. Nu vreau să fac tratament. Și nu vreau să te mai ții după mine.
-Bine. Dar acum te rog să mergi în salon.
-Fie!
Plec spre ușa de întrare a spitalului. Intru și merg spre cameră. Mă întind pe pat supărată. Mi-e frică să adorm. Două ciocănituri în ușă mă fac să tresar. Ușa se deschide și intră Alex. Mă bucur să-l văd și un zâmbet mi se așterne pe buze, dar el nu pare să fie prea încântat.
-Ești nebună? urlă el, așezându-se lângă mine.
-Îți spuse repede? Îți spune... Normal că-ți spuse. Tu ce vrei?
-De ce te comporți așa? Noi încercăm cu toții să te ajutăm, dar tu parcă vrei să mori!
-Nu v-am cerut ajutorul! Nu vreau nimic de la voi! Nimeni nu mă înțelege, nici măcar voi!
-Crezi că nouă ne-a fost ușor?! Crezi că ne era bine să te auzim în fiecare noapte țipând fără să te putem ajuta?!
-Eu...
-Te rog să taci! Crezi că mamei și tatei le era bine când nu veneai seara acasă știindu-te pe străzi?! Crezi că mă simțeam bine fără să te văd câteva luni?! Uram fiecare dimineața în care știam că vii acasă și pleci înainte să mă trezesc. Uram fiecare seara în care îmi vedeam părinții plângând. Uram fiecare noapte în care știam că surioara mea umblă singură pe străzi! Toate astea sunt numai din vina ta! Nu ești vinovată pentru faptul că ai ajuns aici, ești vinovată pentru faptul că nu vrei să-ți revii! Nu înțelegi că avem nevoie de tine! Nu înțelegi nimic! Nu ne înțelegi pe noi, dar vrei ca noi să te înțelegem pe tine. Noi te-am înțeles, acum e rândul tău.
Se ridică și iese trântind ușa, lăsâdu-mă să mă gândesc la greșelile pe care le fac.
