Dincolo De Lumină

Capitolul 21

-Mai avem puțin și ajungem, spune Shawn vizibil îngrijorat.

-La ce să mă aștept? întreb eu în șoaptă.

-La ce e mai rău.

-Nu poți să mă pregătești? Să nu dau fac infarct când ajung acolo.

-Nu pot să fac nimic. Cred că te-au pregătit destul cu acea scenă.

-Mi-e frică...

-Tuturor ne e.

-Nu, adică mi-e frică de ceea ce voi vedea, dar mi-e și mai frică de urmările alegerii pe care o voi face. Mi-e frică că îi voi vedea...

-O să fii puternică cum ești de obicei.

-De obicei nu-mi văd familia în lanțuri.

-O să te descurci Rose. O să le ții piept.

-Nu pot... Nu pot. Oprește mașina! Nu pot să fac asta. Sunt doar doar un copil. Nu pot...

-M-au trimis să te iau și te aduc. Nu pot să opresc.

-Le îndeplinești ordinele?

-Nu, Rose. Au cu ei o vrajitoare. 

-Știau că o să am încredere în tine. De asta te-au trimis.

-Trebuie să mergi acolo și să le arăți cine ești cu adevărat.

-Adică o neputincioasă? Un copil neputincios? Cum mă va ajuta asta?

- Ești mai mult de atât și știi asta. Ești mai piternică decât crezi.

-Poate așa mă vezi tu.

-Ai puțină încredere în tine!

 Mă decid să tac. Shawn e pornit să mă înduplece să lupt în continuare, iar eu nu am destule motive pentru a-i refuza oferta. Puține, dar destul de însemnate, motivele mele sunt simple. Mi-e frică de ce se va întâmpla.

 Shawn parchează mașina în fața casei. Ne dăm jos. Fac câțiva pași și-mi dau seama. Nu se aude nimic. Absolut nimic. Nici măcar un sunet, de parcă am fi pierduți în univers. Îmi întorc privirea spre Shawn. Fața lui este un roman. Citesc cât apuc înainte să rostească ceva. E îngrijorat, chiar și lui îi e frică. Zâmbetul i s-a transformat într-un surâs forțat îndemnător. Ochii îi sunt triști, însă plini de speranță. Nu spune decât:

-În curtea din spate...

 Apoi mă urmează cum m-a urmat și până acum. Deschid poarta fără tragere de inimă, vrând să amân cât se poate întâlnirea. Privesc în jur, iar privirea îmi rămâne ațintit asupra scenei ce-mi rupe inima. Grădina nu mai există. Văd doar un zid înalt din piatră. Între mine și el nu se află nimic. În spatele lui nu pot vedea. Abia mai văd cerul din cauza înălțimii. Dar nu zidul e important, ci oamenii ce zac legati de el. Aflându-se la o distantă de un metru unul de altul, părinții mei și Alex atârnă la câțiva centimetri de pământ. Au capetele plecate. 

 Sunt singuri. Nu apuc să mă gândesc la o potențială capcană, căci aleg direct la mama și încerc să-i desfac legăturile. Simt lacrimile ce-mi ard pe obraji, dar nu le dau prea multă importanță. O văd ridicându-și capul și o aud șoptindu-mi numele. Mă bucur că e încă în viață, că toți sunt încă în viață. Dar raza mea de soară dispare odată cu simțirea unei mâini reci pe umărul meu. Mă străfunge un fior și mă întorc ridicându-mi capul. 

-Cum ai putut face asta? spun printre dinți încruntată.

-Ar trebui să-mi mulțumești că sunt încă în viață! sună zguduitor vocea lui Apollyon. 

 Venise el însuși să vadă cum mi se termină jocul. Fiindcă pentru el era doar un joc. Doar o umbră ce a luat forma unui om, nimic uman în el.

-Ei fac parte din consiliu. Ne-ai amenințat. Îți amintești?! tună vocea lui arătând spre cinci umbre aliniate.

-Aveți și un consiliu?! Sunt impresionată. Deci ei au vrut să o elimine pe Victoria?! Ea formase ceva aproape uman în tine, nu?! spun cu o ironie combinată cu nervi.

-Nu cred că e momentul să vorbim despre asta.

-Dar pentru ce e momentul? Să mor? Cât ți-ar plăcea asta!

-Pe tine chiar te urăsc. Nu știu cum ai scăpat din incendiu și nici de la înnec, dar mă bucur că ai ajuns să trăiești momentul ăsta.

-Puteți urî? Măcar un sentiment ești în stare să simți. Cum se face că nu știi? Tocmai tu care ești peste tot!?

-Nu-mi vorbi batjocoritor fetițo! Ai mai făcut greșeala de a amenința.

 Observ că în timp ce vorbeam cu Apollyon doi indivizi, puțin mai umani decât ceilalți, îl legaseră pe Shawn de zid. Nu zice nimeni nimic. Așteaptă întrebarea lui, la fel ca mine. Parcă știind ce așteptăm spune vrând să pară surprins:

-Mai trebuie să te întreb? Credeam că știi din ce să alegi!

-Iar eu cred că știi ce voi alege! spun eu tare. ,,Nici măcar eu nu știu, dar tu!" îmi spun în minte.

-Deci viața ta sau viețile lor? Alegi să mori sau să-i omori?

 Îi privesc, iar toți îmi zâmbesc. Vor să aleg a doua variantă. Știu asta. Simt asta. Dar fac ce aș face mereu. Mă folosesc de cuvinte ca să ies dintr-o situație. Deși n-am nicio speranță ce-aș putea pierde?

-Victoria a murit pentru a-și salva iubitul. O viață pentru o viață! spun răspicat. Nu ți se pare că patru vieți pentru una e cam mult? Oare merit eu atât?

-Cum vrei! Aleg o singură persoană. Deci alegi să trăiești sau să-ți vezi mama murind? rostește zâmbind.

-De unde știu că dacă mor nu-i veți omorî după?! spun sfâșiată.

-Îți dau cuvântul meu!

-Nu! Trebuie să mai existe o alternativă. Refuz să cred că nu aveți nevoie de mine în viață. 

-Acceptă moartea lor și vom avea nevoie de tine!

-Cu toții știm că moartea lor e făcută doar ca să mă faceți să sufăr ca să mă pedepsiți pentru ceva ce credeți că voi face. Și știți că mi-aș da viața pentru ei.

-Dacă-i lași să moară poți intra printre noi. Vom înțelege că ai destulă putere încât să părăsești orice urmă de simțire și să ni te alături. Iar cu timpul vei învăța totul de la noi!

-Am învățat deja ceva de la voi. Am învățat ce înseamnă să urăști. Iar despre alăturatul vouă, mai bine mor.

-Deci ai ales?!

-Dacă nu mai există o altă alternativă, da. Prefer să mor.

-Poate că mai există! se aude o vocea puternică din întunericul nopții ce se așternuse, unde lumina felinarelor aprinse nu ajunge.

-Ce cauți tu aici? spune Apollyon vizibil enervat.