Dincolo De Lumină

Capitolul 32

 E liniște... Aud doar câteva respirații în jurul meu, câteva persoane. Simt perna moale pe care îmi este ajezat capul și pătura pufoasă ce mă acoperă. Deschid încet ochii și rămân puțin șocată când văd cine stă lângă mine, pe scaunul de lângă patul meu. Dimitri... Exact așa stătuse de multe ori și Shawn, în nopțile mele cu coșmaruri, în fiecare noapte adică. Dar Dimitri nu e ca Shawn. Nu-mi place să fac comparații, dar nu mă pot abține. Deși nu a trecut mult timp de când sunt aici, departe de familia mea, eu simt că a trecut o eternitate. Shawn m-ar fi consolat, m-ar fi liniștit. Sentimentele sale pentru mine erau vechi și profunde, însă nici măcar acum când îmi lipsește atât de mult nu aș putea să le răspund. Am avut o legătură strânsă cu el din prima clipă când ne-am întâlnit, dar pentru mine el nu poate fi mai mult decât un prieten, un frate. Îi sunt recunoascătoare fiindcă m-a ajutat să trec peste coșmaruri și peste întâlnirea cu demonii.

 Dimitri e altfel. El e rece și nepăsător. Folosește toptul ca pe o strategie de luptă împotriva părinților săi. Am impresia că vrea să se răzbune pe ei pentru ceva, dar încă nu știu pentru ce. Realizez că în acest joc, în planul lui, nu sunt altceva decât o unealtă, un instrument pe care îl folosește pentru a câștiga, dar poziția mea în acest joc este promițătoare și mă pot folosi de asta. Nu pot și nici nu trebuie să caut aici compasiune, nici măcar vorbe frumoase. Am în schimb toleranță și puțin respect. E suficient pentru moment. Trebuie mai întâi să mă ridice pe mine în ochii celorlalți ca să reușească și el, iar când totul se va termina voi găsi o cale să-i distrug pe toți, pe demoni.

 Mă privește câteva momente în tăcere, apoi spune:

-Mă bucur că ești bine! Cred că trebuie să plec.

 Se ridică și pornește spre ușă. Observ că în camera mea se află fetele și un bărbat, probabil un doctor. Nu-mi pasă prea mult.

-Trebuie să vorbim! spun ridicându-mă în șezut. 

 Leia, Thea și doctorul mă privesc pe mine, pe el, apoi se îndreaptă spre ușă și ies făcând o plecăciune prințului. Se apropie de patul meu și se așează pe scaun.

-Ce e? întreabă el pe un ton scăzut.

-Când ați venit aici? întreb la rândul meu.

-Leia și Thea veniseră să te viziteze, să te întrebe dacă ai nevoie de ceva și te-au văzut zvârcolindu-te în somn așa că m-au anunțat și am chemat doctorul. Aveai febră. Am rămas lângă tine.

-Mulțumesc!

-N-ai pentru ce. Trebuie să te țin în viață.

-N-aș fi murit.

-Visele tale... sunt un fel de cale de comunicare. Tata te controla prin ele oarecum, iar tu îl căutai.

-Termină cu astea.

-Și pe mine m-ai căutat.

-Nu! Am căutat persoana care m-a salvat.

-Și eu ce spuneam?!

-Ce vrei să spui?

-Tu despre ce vorbești?

-Cred că subconștientul meu a vrut să afle cine m-a salvat așa că a folosit visele...

-Și ai aflat?

-Nu... Îl urmăream și m-am trezit...

-Mai vrei să știi?

-Sigur! Acea persoană mi-a salvat viața de două ori. Îi sunt datoare.

-De trei ori.

 Se reazămă de spătarul scaunului și își lasă capul pe spate zâmbind. Nu l-am văzut prea des zâmbind. L-am văzut doar rece sau nervos. Nu înțeleg de ce se comportă așa acum, deși am o vagă bănuială căreia nu vreau să-i dau curs. O să-mi explice el. Dar dacă am dreptate, tocmai m-am declarat datornică.