Dincolo De Lumină

Capitolul 7

 Au trecut două zile destul de tăcute, iar azi voi fi externată. Mama și tata au fost chemați de urgență la serviciu. Sunt în situația în care dacă nu se prezintă vor fi dați afară. Nu vreau să se întâmple asta și mă bucur că au mers. Alex îmi aduce niște haine de acasă și mi le lasă pe pat. Sunt oarecum curioasă cum va decurge viața mea de acum. 

 Îmi schimb pijamaua cu hainele aduse și ies din salon. Alex și Shawn mă așteaptă în fața ușii. Nu scoatem niciun cuvânt. Actele de externare au fost semnate de dimineață de părinții mei. Ieșim din spital și coborâm scările. În parcare era mașina lui Alex. 

-Eu merg pe jos! spun dându-mă cu un pas înapoi.

-Trebuie să-ți înfrângi fricile! spune Alex deschizînd portiera. Urcă!

-Nu...

-Haide, Rose! Încearcă să faci un compromis! O să conduc cu grijă.

-Fie! Urc în spate. Nu vreau să văd traficul.

 Mă urc cu greu în mașină. Îmi las capul în jos și închid ochii. Îmi pun și mâinile la urechi căci parcă sunetul roților ce se învârt pe asfalt mă terorizează. Coșmarul se termină repede căci ajungem acasă. Urc în camera mea fără să scot un cuvânt și mă întind pe pat. Închid preț de o secundă ochii, dar adorm numaidecât.

 Întuneric, asta visez. Doar întuneric la început. Apoi văd un drum de țară, câteva case dărăpănate și un cimitir în apropiere. Pustiu. Cel puțin așa pare la început. În curând drumul e plin de oameni, toți învăluiți în cape negre. Cu fețele acoperite, oamenii aceștia par într-adevăr macabri. Toți se mișcă de colo colo grăbiți. Nimeni nu mă observă. Nu știu unde sunt și încerc să le cer explicații. Dar trec pe lângă mine.

 Încerc să găsesc singură drumul. Nu știu unde vreau să mă duc, dar ceva mă cheamă. Drumul de țară se transformă într-o alee, iar în capătul acesteia un rând de scări ce părea nesfârșit. Încep să urc. Pe măsură ce urc se aud țipete ce mă neliniștesc. Dar mai presus de ele aud vocea bărbatului ce a apărut la spital. Și acum mă cheamă. Mă strigă. Eu tremur... Din cauza emoției de al întâlni,dar și din cauza groazei generată de țipete. 

 Mai am câteva trepte de urcat până în vârf. Țipetele se aud din ce în ce mai tare, pe când vocea se stinsese. Mă aștepta acolo. Simțeam asta. Ce se va întâmpla când voi ajunge în vârf? Voi păți ceva? Nu apuc să aflu fiindcă ceva mă trage înapoi. Simt doar o mână rece pe spatele meu, apoi mă trezesc. 

 În cameră e întuneric și nu știu pentru un moment unde mă aflu. Nu știu sigur dacă m-am trezit sau dacă am ajuns într-un alt vis.

-Ești bine? se aude vocea lui Shawn și îmi dau seama că m-am trezit cu adevărat.

-Da... Așa cred, îi răspund eu scurt aprinzând lampa de pe noptieră. De ce m-ai trezit?

-Începusei să te zbați... Tremurai... Mi-era frică să nu pățești ceva dacă continuai așa.

-Mersi! De ce ești aici?

-Alex a trebuit să plece așa că am rămas eu. 

-N-am nevoie de bonă.

-Nu sunt bona ta. Dar în caz de orice e mai bune să fie cineva aici.

-Să stea cineva cu ochii pe mine ca să nu fac vreo prostie?! Super! 

-Ce-ai visat?

-Nu știu...

 Nu-mi amintesc absolut nimic din vis. Am doar un deja-vu. Visul meu e legat de ceva ce s-a întâmplat la spital. Probabil șocul trezirii m-a făcut să-l uit. Știu doar că nu am găsit ce căutam.

-Nu contează! îmi spune Shawn. Du-te să te speli!

 La început nu-mi dau seama despre ce vorbește, apoi observ că hainele și lenjeria de pat sunt ude. Cred că visul fusese foarte intens dacă ajunsesem să transpit atât. Merg să mă spăl. După ce sunt gata cobor în bucătărie de unde venea miros de mâncare. Shawn era acolo. 

-Ce faci aici? întreb așezându-mă.

-Am pregătit cina, răspunde fără să se întoarcă spre mine.

-Dar Alex? Nu a venit încă?

-A zis că rămâne la un prieten.

-Adică o prietenă?

-De ce mă întrebi pe mine? De unde să știu?!

-Mă rog! Mama și tata?

-Au sunat. Ajung târziu. Au ture duble.

-Mă descurc și singură. Poți pleca!

-Ok, după cină.

 Se așează și începem să mâncăm. Ușa de la intrare se aude deschizându-se, dar nu ne ridicăm. În pragul ușii de la bucătărie apare o fată.

-Hei! Ce bine că ai venit! Așeză-te! spun eu întâmpinându-mi prietena.

 Shawn mă privește ciudat. E casa mea și pot aduce pe oricine. Dacă nu-i convine n-are decât să plece.

-Deci ce mai faci? o întreb, nebăgându-l în seamă.

-Eram prin apropiere și m-am gândit să trec pe la tine, îmi răspunde ea așezându-se. Salut! spune către Shawn, dar pare să nu observe.

-Răspunde-i! îi șoptesc eu.

-Ce? Cui? întreabă el nedumerit.

-Prietenei mele!

-Unde e?

-În capul mesei, idiotule! Nu știu ce e cu el! mă întorc și-i spun ei.

-Cu cine vorbești?

-Îți spusei, cu prietena mea.

-Rose, nu e nimeni acolo!

-Ce?

 Îmi întorc capul și văd scaunul gol de lângă masă. Ce s-a întâmplat? Unde e?

-Unde s-a dus? întreb eu.

-Nu a fost nimeni acolo! îmi spune el. Suntem doar noi doi. 

-Dar am văzut-o...

-Chiar ar trebui să iei pastilele alea.

-Nu...

-Rose, nu poți lupta singură cu bolile astea! Nimeni nu poate! Te rog! Nu te încăpățâna!

-E timpul să pleci!

-Crezi că mai plec după episodul ăsta? N-ai decât să mă dai afară.

-Fie... Dar să nu le spui alor mei despre asta. Se vor îngrijora.

-Bine, oftează el.