Dincolo De Lumină

Capitolul 8

 Prima mea intenție este să urc înapoi în camera mea și să mă culc. Dar nu cred că e cea mai bună idee. Nu știu la ce să mă aștept de la visele mele. Nu știu ce să cred în privința minții mele. O să ajung să nu mai deosebesc realitatea de fantezie? O săajung să văd în plină zi persoanele din coșmaruri? Gândul că o să ajung într-adevăr nebună mă îngrozește și nu pot lupta cu el. Nu mă pot contrazice. 

 Merg în sufragerie și măașez pe canapea. Shawn mă urmează, aducând ceva de ronțăit. Așează pungile pe măsuță și se lasă într-un fotoliu. Suntem singuri, e întuneric și cea mai mare liniște. Am telecomanda în mână gata să pornesc televizorul, dar nu o fac. 

-Nu o să dormi în noaptea asta, nu-i așa? mă întreabă Shawn, topind tăcerea.

-Tu de când nu ai dormit? întreb la rândul meu.

-Am prins câteva ore aseară, la spital.

-Nu. Adică de când nu ai mai dormit normal, acasă, toată noaptea?

-La început veneam doar ziua. Părinții tăi insistau să plec. Și mă simțeam ciudat fiindcă, știi tu, sunt un străin.

-Și te întorceai în fiecare zi?

-Cam așa. M-am împrietenit repede cu ai tăi. Sunt niște oameni grozavi!

-Știu.

 Surâd. Normal că știu! Cine îi cunoaște ca mine?! Cine i-a pus în dificultate mai mult ca mine?!

-Familiei tale nu i s-a părut ciudat? întreb după câteva momente.

-Eu și familia mea avem o relație mai... complicată, răspunde încurcat.

-Adică ești un rebel și ai plecat de-acasă? spun amuzată.

-Nu... răspunde el trist.

-Era o glumă. Deci care e problema?

-Familia ta a rămas lângă tine când ai avut nevoie.

-Te-au... părăsit...?

-Ceva de genu'.

-Țin minte că la spital mi-ai spus că sunt norocoasă fiindcă am o astfel de familie. O comparai cu a ta...

-Și eu am avut un accident de mașină, mașina mea a fost lovită de o alta. Am ajuns la spital. Familia mea a fost anunțată de doctori, dar nu a venit nimeni. Nu a venit nici măcar unul... Înțelegi? Părinții mei, frații mei... Nimeni.

 Îi simt durerea în glas și pot să jur că pe obrajii lui tocmai au curs niște lacrimi. Înțeleg de ce vrea să mă însănătoșesc. Crede că nu merit să renunț la șansa mea și să mi fac familia să sufere, având în vedere că el ar fi dat orice ca ei să-i fie aproape. O să mă gândesc la asta. Dar nu acum.

-Îmi pare foarte rău! e tot ce reușesc să spun.

-Nu mai contează. Nu am avut prea mult de suferit. Câteva oase rupte. Nu m-am ales cu o boală psihică... Îmi povestești?

-Nu cred că pot...

-Ok, cum vrei.

-Era o seară minunată...

-Zău?

-Poate! Am omorât oameni, ok? De asta am ajuns așa.

-Păi și cum de...?

-Sunt liberă? Polițiștii au constatat că ei au intrat în mine. Eu, însă, m-am numit în fiecare zi criminală. Chipurile lor m-au urmărit până de curând. Mă omorau în fiecare vis, știi, se răzbunau.

-Cu ei te-ai luptat atunci? Când voiai să-ți omori familia?

-Erau acolo. Dar luptam cu un fel de umbră apărută în mintea mea.