Poveste veche scrisă de o puștoaică de 15 ani. Neterminată. Necontinuată. Necorectată. Nu mai există șanse pentru ea. Păstrată doar pentru a observa evoluția mea în timp.
Cele câteva capitole conțin parcursul unei fete debusolate care află lucruri a...
Lumina zilei apare, iar străzile orașului devin repede aglomerate. Ploaia a fost scurtă, dar puternică și mi-a prins bine. Mă simt mult mai bine. Mă trezesc căutând căștile prin buzunare. Le găsesc și-mi scot telefonul. Le conectez repede și pornesc muzica. În acea seară ascultam muzică și de aceea am scos-o din viața mea. Acum ascult, pentru prima dată în ultimul an, muzică. Încep să dansez îndrepându-mă spre casă. Sunt udă din cap până la glezne, dar mă simt minunat. Văd oamenii care se holbează la mine, dar știu că ar înțelege dacă mi-ar știi povestea.
Ajung la trecerea de pietoni și dau să trec strada. Un claxon puternic mă trezește la realitate. Îmi scot căștile și le arunc în buzunar. Pe geamul unei mașini sport iese un tip ce începe să strige:
- Nu vezi că mă grăbesc?! Fii atentă ce faci!
Nu am puterea să spun nimic. Are dreptate... Era să-l aduc în situația mea. Nu vreau să trăiască nimeni cu imaginea mea de cadavru în minte. E cel mai groaznic sentiment. Simți cum ești chinuit, nu doar omorât. Mă grăbesc să ajung acasă cu imaginea lui în minte. Cu puțin ghinion îl adăugam la lista mea de persoane rănite. Nu-l cunosc, nu l-am văzut în viața mea. Nici nu avusei timp să-l analizez din cauza șocului.
Ajung acasă și-mi golesc buzunarele pe masa din sufragerie. Îmi fac un duș și mă îmbrac în ceva confortabil. Cobor în grabă și mă hotărăsc să iau micul dejun cu familia mea după multe luni. Merg în bucătărie și observ că ai mei încă nu s-au trezit așa că hotărăsc să pregătesc chiar eu masa. Hmm... Ce mănâncă ai mei dimineața? Nu contează asta. Eu fac clătite. Erau preferatele mele și ale fratelui meu când eram mici. Nu l-am mai văzut de câteva luni fiidcă evit asta. Vin acasă doar când el nu e... Azi vreau să fie altfel. Nu voi pleca înainte să se trezească. Vreau să petrec cânteva ore cu familia mea, dar fără să vorbim despre accident sau despre starea mea psihică.
Clătitele sunt gata imediat ce se aud primele semne ale trezirii alor mei. Scot rapid două borcane de gem, unul de căpșuneși celălalt de vișine. Piersicile nelipsite din fructieră ajungsuc proaspăt. Gata! Micul dejun e gata. Acum aștept să vină ceilalți.
Apar toți după câteva minute. Sunt șocați, iar mama pare să înceapă să plângă.
- Azi nu vreau lacrimi! am spus eu rece.
Ne-am așezat cu toții la masă. Mâncăm în liniște. Zâmbetul meu piere când ei trebuie să plece.
- Mi s-a stricat mașina! a zis Alex privindu-l pe tata.
- Ia-o pe-a mea. Merg cu mama ta azi, îi răspunde tata.
- Aveți grijă cum conduceți! intervin eu.
Se lasă tăcerea. Eu n-am mai mers de mult timp cu mașina. Mă deplasez pe jos sau cu mijloacele în comun. Îmi vine rău dacă mă mai urc într-o mașină. Ai mei știu asta.
- Rose, pleci după? mă întreabă mama reținută.
- Nu știu... Plec... Poate mă întorc deseară.
Ce să fac azi? E vară, deci nu am teme. Dar am nevoie de o activitate. Trebuie să găsesc ceva de făcut. Mă ridic de la masă și strâng farfuriile. Vreau să le pun în chiuvetă când se aude alarma unei ambulanțe. Farfuriile îmi cad din mână. Mă întorc în acea seară. Chipurile cenușii mă privesc cu ură. Sângele li se scurge pe asfaltul rece. Abia au fost scoși din mașina distrusă. Inima îmi bate de parcă ar vrea să-mi sară din piept, lacrimile îmi curg necontenit pe obraji. Am crezut că am scăpat de problema sunetelor, că nu mai am vedenii când aud alarmele de poliție sau ambulanță, dar se pare că m-am înșelat. Peste tot există repere ce mă readuc acolo.
Mă așez lângă perete și instinctiv îmi pun mâinile la urechi, închid ochii și încep să țip. Mă opresc după câteva minute în care mama a încercat să se apropie. Am respins-o brutal. Când mă liniștit mă ridic. Îi privesc oarecum speriată, înghit în sec, apoi spun:
- Îmi pare rău!
Îmi iau geanta și alerg până când mă îndepărtez destul de casă. I-am rănit din nou! Mă simt groaznic. Boala asta a mea îi rănește mereu... Lacrimile încă îmi curg pe obraji. Mă opresc la un colț de stradă, îmi încleștez pumnii, strâng din pleoape, apoi îmi sterg lacrimile și merg mai departe.
Ce să fac azi? Nu prea am idei... De la accident totul mă sperie. Mă mai plimb treizeci de minute la întâmplare, apoi decid să continui să mă plimb, dar cu bicicleta. Ajung acasă când ceilalți au plecat deja la muncă. Îmi iau vechea bicicletă din garaj. O șterg de praf, apoi mă urc. Înainte de accident cu câteva luni mă plimbam aproape zilnic cu bicicleta, dar apoi mi-am luat permisul. După accident m-am axat doar pe școală ca să uit. Dar de când a venit vara doar umblu ca o nebună nevrând să văd sau să aud pe cineva.
Pornesc încet pe stradă. Mă plimb prin tot orașul. Ziua trece repede. La asfințit mă așez pe o bancă în parcul meu preferat. A mai trecut o zi... Observ oamenii ce trec pe alee. Toți zâmbesc... Oricât de distrus ai fi o plimbare te va ajuta mereu.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Seara se lasă încet, iar oboseala își spune cuvântul. Mi se face din ce în ce mai somn. Ar trebui să-mi găsesc un loc de dormit pentru noaptea asta. Decid să merg acasă. Pare să fie o noapte frumoasă, înstelată așa că decid să dorm în hamac, în grădina din spatele casei. Mă ridic cu mult după apusul soarelui și mă îndrept spre casă. Oboseala se intensifică. Abia mă mai uit pe unde merg. Mă trezesc parcă din transă când o tipă începe să țipe la mine. Tocmai voia să intre într-un club împreună cu un tip. Dar parcă l-am mai văzut pe el. Atât de cunoscut tot timpul... El e tipul care era să dea cu mașina peste mine de dimineață. Îi aud strigând după mine. Îmi întorc privirea spre ei bulversată. Atenția fiindu-mi atrasă intru pe stradă pentru a tranversa, dar o mașină mă izbește brusc și mă aruncă pe asfaltul tare.
