Dincolo De Lumină

Capitolul 15

 -De ce i-ai mințit? întreb furioasă.

-Pentru că aveau nevoie să fie mințiți, îmi răspunde Shawn atent la drum.

-Ce vrei să spui?

-Sunt bătrâni, Rose! Chiar vrei ca bunicii tăi să știe că vezi demoni? E ciudat și să vii neanunțată cu un străin și să întrebi de o persoană moartă pe care nici nu ai cunoscut-o. Încercam să te ajut.

-Nu-mi place să mint.

-Și-ar fi făcut griji, Rose! Ar putea face infarct, să se îmbolnăvească de inimă sau mai știu eu ce. Chiar nu-ți pasă?

-De ce crede toată lunea că nu-mi pasă?!

-Pentră că asta dai de înțeles. Știi măcar unde mergem?

-Da... Știu drumul pe dinafară. Mergeam la munte în fiecare an când eram mică. Bunica ne arăta mereu unde stătea, dar nu am mers niciodată acolo.

-E departe?

-Cinci sute, poate șase sute de kilometrii. Ajungem până dimineață. 

-Sper că glumești.

-Trebuia să rămâi acasă.

-Sigur că nu. Ți-ai fi omorât bunicii până acum.

-Nu mă mai acuza!

-Scuze!

 Privec pe geam ore întregi. În mare parte drumul e drept. Câteva curbe la care îi spun lui Shawn pe unde să o luăm. Atât. În rest e liniște. După câteva ore îl privesc mai de aproape și-mi dau seama brusc cât de obosit este. Atâta timp petrecut prin spital și atâtea ore de condus... Nu se plânge, dar știu cât e de obosit. Știu cum e să ai nopți nedormite.

-Shawn! spun încet atingându-l pe braț.

-Ce? întreabă tresărind.

-Trage pe dreapta.

-S-a întâmplat ceva? Ți-e rău? Am oprit acum o oră.

-Hai oprește!

-Ok.

 Oprește mașina pe banda de urgență și-și întoarce privirea spre mine.

-Ce e? mă întreabă îngrijorat.

-Schimbăm locurile! Dă-te jos! spun ieșind.

-Nu! spune venind după mine. Sunt ok.

-Ești mort de oboseală.

-Sunt bine. Serios!

-Conduc eu. Punct!

 Mă urc la volan și pornesc mașina. Acea seară îmi revine în minte. Eram la volan. Ei erau în mașina care a intrat in mine. Sau poate eu am intrat în ei. Oricum cadavrele lor mi-au bântuit destul gândurile, am plătit suficient.

-Ești bine? mă întreabă Shawn.

-Încerc, răspund eu cu mintea pierdută printre cadavre și trafic.

-Am încredere în tine. Te descurci!

-Nu crezi asta, nu-i așa?

-Ar fi trebuit să conduc eu.

-Mai bine încerci să te odihnești!

-Nu. Dacă apar ei sau ai o viziune? Dacă ți se pare că toate mașinile vin spre tine?

-Nu voi face nicio nebunie.

 Își așează mâna ferm pe obrazul meu și mă privește drept în ochi. Mă tensionez. Ce vrea să facă?

-Sper doar că ești bine, îmi spune în șoaptă.

-Sunt bine, răspund îtorcându-mă spre volan. 

 Am plecat din loc. Avea dreptate. Trăiam un sentiment groaznic. Vedeam mașina lor venind spre mine, îi văd pe ei întinși pe stradă, văd tot sângele care s-a vărsat și mă văd pe mine panicată.

-Rose, poate că nu e momentul potrivit, dar... spune el la un moment dat spărgând tăcerea.

-Ai dreptate. Nu e momentul potrivit, spun eu concentrându-mă la drum.

-Știu dar, crezi că noi, cândva...

-Nu! Îmi pare rău, dar în situația asta nu ar trebui să ne gândim la relații. Dacă vom scăpa cu viață ne putem gândi atunci.

-Dar dacă scăpăm totuși cu viață noi doi...

-Vom fi în continuare prieteni. Ah! Nu vreau să fiu o ticăloasă. Iartă-mă!

-Nu-i nimic. Măcar suntem prieteni.

-Ești singurul meu prieten și singura persoană care are încredere în mine. Crezi că nu țin la tine? Poate că nu cum ți-ai dori...

-Mai e mult din drum?

-Nu cred. 

-Chiar crezi că nu o să supraviețuim?

-Nu știu! Nu-s prea optimistă. Chiar crezi că noi doi ne putem lupta cu lumea demonilor? Sau mă tog, daca vei lupta cu mine.

 Privind drumul întunecat și cu gândul împrăștiat în o mie de părți mă sperii când văd că apare ceva în fața mașinii. Era aproape să mai fac un accident, dar Shawn îmi preia volanul și tragem pe dreapta. Opresc mașina și îmi pun mâinile la ochi.

-Ce s-a întâmplat? mă întreabă el îngrijorat.

-Am văzut... L-am văzut... încerc să spun bâlbâindu-mă.

-Pe cine ai văzut?

-Nu mai știu. Nu sunt sigură. Cred că pe Apollyon.

 Aud brusc o bătaie în geam, dar nu văd nimic. Ieșim din mașină. Îi simt prezența, dar nu știu cum.

-Arată-te! strig eu.

-Ți-era dor? se aude vocea lui vicleană.

-Ce vrei?

-Unde mergeți? Vrei să-ți recapeți lucrurile?

-Eu nu sunt mătușa mea! Renunță la ideea asta!

-Păcat! Mi-era dor de ea.

-Spuneai că ceilalți nu au apreciat-o. Care erau motivele?

-Ce? Faptul că era om nu-ți ajunge?

-Nu chiar. Poate că nu aveau încredere în ea, dar aveau nevoie de ea. Cum aveți și de mine. 

-Chiar vrei să știi motivele? Vrei să o cunoști? Atunci caută mai adânc și nu face prostiile ei!

 Am știut că prin ultimele sale cuvinte s-a referit la Shawn. ,,Stai liniștit", mi-am zis cu amărăciune, ,,Eu nu sunt mătușa mea!". A plecat, iar noi ne-am continuat drumul în tăcere. Știam că Shawn auzise totul. Legătura pe care o aveam cu el mă punea pe gânduri. Apollyon nu știa că îl aude, iar eu nu înțeleg cum așa ceva este posibil. Poate că nu de la mine pornește totul. Poate are și el puterea lui. Poate că știa totul dinaintea mea. Dar nu cred asta... De ce mi-ar fi ascuns? Oare știe el mai multe decât mine? Apollyon m-a atenționat să nu le mai spun oamenilor despre ei. Oare n-ar fi știut dacă Shawn îi cunoștea dinainte? Nu mai înțeleg nimic... Dacă toate astea n-au niciun sens. Dacă eu chiar sunt nebună și toată lumea îmi joacă jocul? Și dacă toate sunt reale cum reușește Shawn să-i audă când îi aud și eu? Poate că nu-i aude și doar îmi face jocul. Imposibil! Dacă ar fi așa n-ar fi atât de liniște acum. Sigur l-a auzit. Dar cum?