Poveste veche scrisă de o puștoaică de 15 ani. Neterminată. Necontinuată. Necorectată. Nu mai există șanse pentru ea. Păstrată doar pentru a observa evoluția mea în timp.
Cele câteva capitole conțin parcursul unei fete debusolate care află lucruri a...
Interiorul trăsurii e la fel de întunecat. Mă așez și aștept ca femeia ce s-a așezat în fața mea să spună ceva. Aceasta tace însă și apreciez asta. Liniștea creată mă ajută să mă liniștesc puțin. Închid ochii preț de câteva secunde, iar în miezul nopții eterne parcă mă biruiește oboseala și adorm.
Mă trezesc într-un pustiu. Întunericul devine brusc lumină. Deșertul în care mă aflu se schimbă într-o pajiște plină de oameni. Zâmbetele copiilor ce aleargă zburdalnici mă duce cu gândul la o lume fără păcate, fără nenorociri. Mă plimb puțin printre oamenii de acolo. Și din bucuria lor nesfârșită eu sunt un intrus. Imaginea aceasta a fericirii supreme nu merită să fie stricată de cineva ca mine. Eu stric imaginea fericirii. Sunt un... demon. Am devenit asta o dată ce am acceptat să merg în lumea lor. Am acceptat să fiu unul dintre ei...
Zgomotul făcut de pașii repezi ai cailor se oprește brusc, iar în liniștea creată mă trezesc. Sunt singură în trăsură. Probabil femeia a coborât. Privesc pe fereastră dând la o parte pânza neagră și-mi dau seama că am ajuns. Cobor încet și privesc în jur.
-Încă nu a ajuns..., spune femeia cu o voce fragilă.
Dau aprobator din cap. Privesc cerul și-mi dau seama că nu mai e mult până la revărsarea zorilor. Unde întârzie atât omul ăsta? Mă rog, om... Creatura asta... S-o fi certat cu Apollyon? Cel mai probabil. Sper doar ca asta să nu fie cea mai mare greșeală din viața mea. Suntem într-o pădure deasă. Nu se vede niciun drum. Nu știu cum a intrat trăsura până aici ssu cum vom merge mai departe.
-Să mergem..., spun încet și hotărât către femeie.
Birjarrul a rămas în trăsură. Biciuiește caii și pornește printre copaci până dispare. Bărbatul mă privește cu superioritate și spune pe un ton dur:
-Veniți după mine!
Apoi pornește în direcția opusă trăsurii. O privesc pe femeie și pornim după el în tăcere. Copacii sunt bătrâni, pkini de noduri. Luminaa dimineții apare alături de roua ce strălucește pe fiecare fir de iarbă. Se simte răcoarea liniștitoare a verii.
La un moment dat bărbatul se oprește . Privesc curioasă ceea ce face. Își ridică mâinile. Femeia mă trage blând mai în spate. Suflă încet. În fața lui se creează un vârtej din frunze toamnă. Copacii plini de flori se preschimbă într-unii goi ce formează un drum. Pornim pe acest drum, ei liniștiți, eu fascinată și totuși îngrozită. Copaci la dreapta, copaci la stânga. Cerul abia se vede vag printre crengile coroanelor unite. O ceață densă ne împiedică să privim la distanță și mergem cât mai apropiați. Bărbatul înainte, arătându-ne drumul, iar eu cu bătrâna umăr laz umăr în spatele lui.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
-Vreo instrucțiune? întreb privind-o.
-Pentru început, nu pune întrebări, răspunde ea în șoaptă.
