Dincolo De Lumină

Capitolul 30

 Mă privesc pentru ultima dată în oglindă. Rochia mea e lungă și destul de colorată, iar în tot decorul negru pare atât de țipătoare. 

-Prințul ne-a spus să te ducem în grădină, spune Thea umil, plecându-și capul.

-În grădină? întreb nedumerită. De ce?

-Nu știm prea multe detalii. Ne-a spus doar să te ducem în grădină cand vei fii gata.

 Nu spun nimic, ci fac un pas spre ușă. Veam să mergem pe drumul principal. Mă îndoiesc că ele ar putea ști de tuneluri. Doar pe Dimitri l-am observat folosindu-le. Cel mai probabil le-a spus să mă aducă ele tocmai fiindcă aveam să traversăm o parte din castel. S-ar putea să mă vadă multe persoane și cred că exact ăsta este planul. Dimitri se folosește de fiecare lucru, de fiecare eveniment pentru a fi mai aproape de îndeplinirea planului. Gândește strategic și vede oportunități peste tot în timp ce eu mă chinui să nu cedez.

 Ieșim din apartamentul meu și două gărzi apar în spatele fetelor ce stau amândouă în spatele meu de parcă eu ar trebui să știu drumul. Merg drept, repezit și apăsat schimbând drumul la fiecare indicație a Leiei. Holurile sunt aproape la fel de întunecate ca tunelurile, deși pe pereți luminează torțe, iar lumina lunii intră pe lângă draperiile negre ce acoperă feresterele. Servitorii aleargă de colo-colo. Se deosebesc bine-nțeles prin hainele lor gri și aspectul sărăcăcios. Multe doamne stau de vorbă în dreptul ferestrelor. Toate sunt frumoase și tinere, de parcă niciuna nu are mai mult de douăzeci de ani. Rochiile lor nu sunt negre, dar au o nuanță mult mai închisă decât a servitorile care este atât de apropiată de alb. 

 Toată lumea știe cine sunt, iar inima-mi e strânsă parcă de o gheară de fier. Mă aștept ca în orice moment cineva să sară la gâtul meu sau să cad din picioare otrăvită poate. Există atâtea moduri în care să mor... Chiar Dimitri mi-a spus că ei, demonii, doar îți răpesc și îți devorează sufletul, spiritul. Nici măcar nu știu dacă e nevoie de contact direct pentru asta. Și poate că asta mă sperie cel mai mult. Fiecare persoană pe lângă care trec sau care trece pe lângă mine întoarce capul. Majoritatea servitorilor îmi transmit mici zâmbete abia observabile, dar având în vedere că toți ceilalți mă privesc încruntați mă leg de orice fărâmă de ospitalitate. 

 Scap în sfârșit de teamă când ajungem în grădină și-l zăresc pe Dimitri. Nu înțeleg cum o persoană atât de periculoasă în care nu am deloc încredere îmi poate alunga frica, dar reușește. Rămânem singuri imediat, iar fetele și cele două gărzi nu numai că pleacă, cu dispar cu totul. 

-Ai venit, spune Dimitri tare și la fel de rece ca de obicei.

 Cuvintele lui răsună în tăcerea grădinii. Nu e nimeni în jur și doar luna împrăștie lumină. Prefer să nu spulber prea mult liniștea așa că șoptesc:

-Aveam de ales?!

-Nu chiar, dar mă bucur că ești aici, îmi șoptește zâmbind.

 Cuvinte frumoase... Ceva e în neregulă. Mă întreb dacă își face planul dinainte sau se gândește pe loc cum să mă mintă.

-Ce vrei? întreb privindu-l încruntată.

 Aruncă o privire castelului de parcă i-ar fi teamă să nu ne privească sau să ne asculte cineva și-mi răspunde:

-Hai să ne plimbăm puțin și-ți voi explica. 

 O ia înainte, iar eu întorc capul spre castel. Atât de întunecat! Și totuși lumina lunii mă ajută să zăresc o siluetă la una dintre ferestrele primului nivel. Pare a fi o fată. Imediat înțeleg. Poate e doar o mică bănuială, dar altcineva nu ar avea motiv să-l urmărească. Sau poate nu știu eu totul, adică eu sigur nu știu totul.

 Mă întorc și pornesc spre el ce tocmai s-a pierdut printre tufele înalte de trandafiri negri precum tot ce este aici. Grădina imerială! Predomină negrul. Îl găsesc așezat pe o pătură la umbra unui copac înalt. Feriți de privirile oricui, prea departe în labirintul grădinii pentru a ne auzi cineva. 

-De ce te urmărește Zenia? îl întreb eu direct pentru a-mi afirma bănuiala.

-Să spunem doar că nu-i place prezența ta lângă mine, răspunde el netulburat.

-Asta e normal. Ea e iubita ta, iar eu...

-Viitoarea mea soție. Voi găsi un mod prin care să scap de ea.

-Nu trebuie să faci asta.

-Nu știi nimic despre relația mea cu Zenia, nimeni nu știe.

-N-o să pun întrebări pe tema asta. Dar unde ai fost? Mama ta te-a căutat la mine.

-Cum..., cum ai vorbit cu ea?

-Așa cum merită. Ți-au spus gărzile că am făcut scandal. E adevărat. Nu m-am putut abține. 

-Nu-i nimic. Nu trebuie să te justifici în fața mea. 

-Și totuși unde ai fost? Din nou la Zenia?

-Înainte de toate vreau să-ți dau ceva.

 Mă așez lângă el pe pătură. Se apleacă și scoate ceva dintr-o cutiuță de lemn. Apoi aduce în lumina lunii o floare. Un trandafir roșu ce pare a străluci. Ideea că mi-a adus o floare mă emoționează puțin și mă duce cu gândul că poate noi doi putem măcar prieteni. Dar nu asta este acum important, ci unde a fost și de ce îmi ascunde.

-Un trandafir pentru un trandafir, spune el privindu-mă.

-Chiar era momentul să începi cu vorbe frumoase și flori?! Te-am întrebat ceva. Unde ai fost?întreb eu enervându-mă.

-Credeam că o să recunoști trandafirii din gădina mamei tale.

 În urma acestor cuvinte mi s-a tăiat respirația. Pur și simpli nu pot scoate vreun sunet. Fusese acasă la părinții mei? Și-mi ascunsese asta! 

-Ai fost acolo? reușesc să spun stins. 

-Da... Am vrut să văd ce mai face familia ta, îmi răspunde rece rezemându-se de copac.

-Cum erau?

-Îndurerați, dar sănătoși. Merg mai departe cum pot.

 Se lasă liniștea preț de câteva minute în care eu miros cu drag trandafirul și-mi amintesc de familia mea și de clipele petrecute alături de ei, iar Dimitri privește cerul nepăsător.

-Ai cerut aprobare ca să treci dincolo? îl întreb eu resemnată.

-Eu nu am nevoie de aprobare de la nimeni! îmi răspunde el înfuriindu-se. Eu fac doar ce vreau!

-Atât de rebel ai fost mereu?!

-Chiar contează?!

-Presupun că nu... Pot planta trandafirul în grădină, aici?

-Mă întrebi?

-Normal că te întreb! Eu nu pot face ce vreau ca alții. 

-OK. Îl plantezi în față. 

-Sub fereastra Zeniei? Nu ți se pare amenințare?!

-Tu vei fii regina. Nu ai motive să ameninți lumea.