Fugind de amintiri

Prolog

      Cum este sa te trezesti intr-o dimineata si sa constati ca te afli cu doi ani in viitor fata de ultima ta amintire? 

      Ei bine, raspunsul este ca e derutant. Chiar foarte derutant. Initial te gandesti ca ai dormit in tot timpul asta. Ca ai fost in coma. Asta am crezut eu initial in momentul in care m-am trezit pe un pat de spital conectata la diferite aparate bipaitoare. Am privit confuza in jur, apoi am vazut calendarul de pe perete si am citit anul 2017. 

      Mi-am spus stai si am inceput sa imi scotocesc printre amintiri. 

      Ultima oara ma aflam in anul 2015. Chiar a doua zi dupa ce am terminat facultatea. 

      Si brusc am inceput sa ma gandesc ce am patit de am fost in coma doi ani. Nu imi aminteam absolut nimic din ziua respectiva ce m-ar fi putut conduce catre un raspuns. Doar lucruri banale. M-am trezit, am mers la baie, mi-am facut tabieturile, apoi am iesit la alergat. Pana seara am aplicat pentru niste job-uri, apoi ceata totala. De aici nu-mi mai amintesc absolut nimic.

      Apoi m-au incercat sentimente de regret. Am inceput sa regret faptul ca tocmai mi-am pierdut doi ani din viata. Ani din tineretea mea. Ani ce nu se vor mai intoarce niciodata. Gandurile imi zboara catre familia mea. Oare cat de ingrijorati au fost? Cat de dureroasa a fost asteptarea ca eu sa ma trezesc? 

      Dupa asta o asistenta a intrat in salonul meu, m-a vazut treaza si a scos o exclamatie, apoi mi-a zis sa o astept si a chemat medicul. Medicul i-a chemat pe ai mei, care au venit imediat de parca in tot timpul asta ar fi stat de hol.

      Spre surprinderea mea, chiar asa fusese. 

      Am aflat cu stupoare ca fusesem in coma doar trei zile. Trei nenorocite de zile. 

      Daca faptul ca am dormit doi ani ma deruta, ei bine faptul ca au fost doar trei zile si ca ultimii doi ani sunt stersi total din mintea mea este tulburator. Foarte tulburator. 

     Primul stadiu - Negarea : Am urlat in salonul de spital ca nu se poate asa ceva. Ca nu am uitat ultimii doi ani din viata mea. Tipam ca o nebuna si a fost nevoie de trei asistente ca sa imi bage o perfuzie cu un calmant si un somnifer.

      Stadiul al doilea - Furia : Ma intrebam de ce tocmai mie din toate persoanele din lumea asta. Cum am ajuns eu in aceasta situatie. Bineinteles ca nu am gasit un raspuns, caci nu exista. 

      Stadiul al treilea - Tanguirea sau negocierea: Am inceput sa imi imaginez tot felul de situatii de tipul cum ar fi fost daca... daca nu uitam. Dar am realizat ca nu puteam da timpul in apoi orice as fi facut.

      Stadiul al patrulea - Depresia: Ma simteam pustiita. De parca pierdusem o parte importanta din mine. In sufletul meu exista o senzatie de gol care inca este acolo. De parca am pierdut ceva esential. Eul meu era incomplet. Dar asta a fost doar un pas spre urmatorul stadiu.

      Stadiul al cincilea - Acceptarea: Intr-un final am acceptat. Am acceptat ca nu pot da timpul inapoi si nici nu pot stii daca imi voi avea din nou vreodata amintirile din acei doi ani. Am acceptat ca viata merge mai departe si ca trebuie sa o traiesc in aceste conditii. 

      Si iata-ma aici, la doua luni de la reinvierea mea spirituala , coborand din masina in Seattle, pentru a incepe o noua etapa a vietii mele.

🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼

      Dacă v-a plăcut acest prolog, va rog sa lăsați și o steluța.

      Aștept părerile voastre în comentarii. ❤️

🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼🌼