Fugind de amintiri

Capitolul 2 - Intalnirea

      Sunetul pasilor mei rasuna pe strada intunecata, luminata ici colo de cate un felinar ratacit, a carui lumina palida pare a fi o parte esentiala a intregului decor. Ce face totul sa fie mai infricosator, dand un aer straniu. 

      Nu sunt sigura de ce alerg. In spatele meu nu se afla nimic concret. Nici un zgomot care sa indice prezenta unui urmaritor. Doar o simpla intuitie, un sentiment, sau mai bine zis o voce din capul tau care iti striga sa fugi. Sa pleci cat mai repede din locul in care esti, caci ceva rau urmeaza sa se intample. 

      Strada larga ce se intinde in fata mea pare interminabila, capatul nefiind vizibil in intunericul ce domneste in jur. Alerg pe trotuar, dar intalnesc diferite obstacole care ma impiedica sa inaintez la fel de rapid pe cat mi-as dori.  Masini parcate neregulamentar, jumatate din ele aflandu-se pe trotuar, crengi de copaci cazute pe jos ca si cum in urma cu cateva minute ar fi fost o furtuna, fapt foarte ciudat avand in vedere ca acum cerul este senin si adie o briza calduta care imi mangaie usor trupul din ce in ce mai infierbantat din cauza fugii. 

       Ma uit pentru o secunda inapoi, cu toate ca mi-am repetat ca o mantra de cand am inceput sa alerg ca nu trebuie sa fac. Imi regret decizia imediat.

      O umbra sare de dupa un copac aflat la aproximativ un metru in spatele meu.  Inima mi se opreste in loc pentru cateva momente de spaima, iar respiratia mea si asa intretaiata de atat efort devine si mai rapida. Actiunile mele devin frenetice, incontrolabile, iar fix atunci dau peste o creanga pe care nu am apucat sa o vad la timp.

      Imi pierd echilibrul, iar corpul meu se apropie cu rapiditate de asfalt, dar nu il ating....

     Nu il ating, caci fix in acel moment enervanta mea alarma ma trezeste din cosmarul pe care tocmai il aveam.

       Imi ating fata cu mainile si constat ca sunt la fel de transpirata ca in cazul in care as fi alergat cu adevarat.

      Ce dracu a fost visul asta?

      Inspir si expir numarand pana la zece ca sa imi calmez bataile inimii mult prea rapide. 

     Un gand imi incolteste in minte. Posibilitatea ca acesta sa nu fi fost un vis, ci o amintire.

      Nu... Nu poate fi o amintire. Nu parea destul de real. 

      Imi repet din nou asta in gandul meu, pana cand consider ca informatia a fost retinuta de creierul meu, apoi ma ridic din pat. 

     Azi trebuie sa merg sa imi asez lucrurile in cabiney, caci de maine ma asteapta primele mele programari. As vrea sa zic ca sunt entuziasmata ca fac asta pentru prima oara, dar ca un sut in fund vine gandul ca de fapt am mai facut asta prima oara, acum doi ani, si am tot practicat meseria in timpul urmator, doar ca acum nu imi mai amintesc. 

       Lua-m-ar dracii! Uneori ma intreb de ce gandesc atat de mult. Sunt persoana aia care strica petrecerile, doar ca petrecere in acest caz este propria mea viata.

      Oftez in drum spre baie, unde imi fac tabieturile, apoi ma intorc in dormitor ca sa aleg ceva de imbracat din lucrurile pe care le-am scos pana acum. 

     Imi atrage atentia o rochie din bumbac, visinie, ce nu trebuie calcata si care mi se muleaza frumos pe rotunjimile corpului. Aleg sa ma imbrac cu ea, apoi aleg un sacou subtire pe care urmeaza sa il iau pe mine, caci suntem in octombrie, iar aici este racoare, iar in picioare imi pun o pereche de pantofi cu toc. 

      Inainte sa plec ma opresc totusi la bucatarie unde mananc rapid o banana si beau o cafea. Nu ma grabeste nimeni, dar pur si simplu nu am chef sa stau sa pregatesc un mic dejun in aceasta dimineata.