Fugind de amintiri

Capitolul 24 - " Nu este ceea ce crezi"

    Usa de la intrare se deschide, iar pe ea isi face aparitia Tamlin, imbracat in modul cel mai caracteristic lui,adica in costum, numai ca sacoul si l-a dat jos, tinandu-l acum pe mana stanga. In camera domneste intunericul, singura sursa de lumina fiind veioza din lateralul canapelei, care lumineaza doar locul in care ma aflu eu, trimitand raze fade in jur. Si totusi, asa in intuneric ii pot distinge hainele si pozitia corpului. Vad destul incat sa ii observ pozitia incordata a umerilor si felul in care ezita inainte sa paseasca mai mult in incapere.

    Chiar daca eu nu ii pot vedea chipul devin constienta ca el il poate vedea pe al meu si de asemenea devin constienta de expresia faciala pe care o am in acest moment, sprancenele mele unindu-se din cauza incruntarii la mijlocul fruntii, unde formeaza un sentulet. Asta si probabil sentimentul de dezamagire pe care l-am resimtit toata seara. Imi fortez chipul sa se destinda si pornesc catre intrerupator pe care il apas, luminad acum intreaga camera. 

   Si iata-l in fata mea, la cativa metri de mine pe barbatul pe care l-am asteptat toata seara si care nu a mai contenit sa apara, pentru care mi-am facut nenumarate griji inainte sa imi dea un amarat de mesaj in care mi-a spus ca nu mai poate ajunge, imbatandu-ma astfel cu un alt cocktail de sentimente, printre care furie si dezamagire. 

    Il privesc in ansamblu. Arata ca de obicei, adica minunat, perfect. Pe chipul lui razbate o urma de ingrijorare si ceva in privirea lui atintita asupra mea seamana cu vinovatia. Parul lui ravasit arata ca si-a trecut mana prin el de nenumarate ori intr-un gest pe care-l face atunci cand e nervos, iar cravata ii este largita la gat, iar camasa descheiata la primul nasture de parca i s-a facut foarte cald sau ar fi simtit ca se sufoca. Pare ca intr-adevar s-a aflat intr-o situatie dificila, iar eu nu mai sunt sigura daca ar trebui sa il compatimesc sau sa imi las furtuna interioara sa se rasfranga asupra lui. 

- Buna, spune el incet, pasind catre mine, dar eu aleg sa nu ii raspund, ci doar sa il privesc asteptand o explicatie. 

    Cand imi oberva tacerea, Tamlin ofteaza si se opreste, lasand o distanta de aproximativ doi pasi intre noi. 

- Marianne... imi rosteste el numele ca pe o rugaminte. 

- De ce nu ai venit la cina? il intreb eu direct, nedorind sa ne invartim in jurul cozii. 

- A intervenit o problema si nu am putut sa ajung, imi raspunde el evaziv, facandu-ma sa ma simt ca o persoana indepartata lui, care nu merita o explicatie indetaliata a motivului absentei sale. 

- De ce?

     Tonul meu e rece si intrebarea mea e ferma si categorica. 

     Tamlin inghite un sec. 

- Familia mea a avut o problema urgenta. Nu puteam sa lipsesc. 

    Din nou, un raspuns evaziv, o farama de explicatie, o piesa dintr-un puzzle pe care eu am nevoie sa il construiesc. 

- Continua, il indemn eu, vazand ca nu mai spune nimic. Nu ai de gand sa imi spui despre ce problema e vorba? Ce s-a intamplat cu familia ta?

    Familie despre care nu mi-a spus mult prea multe. Familie care habar nu am daca stie despre mine. O alta intepatura imi strapunge inima usor. 

- Nu pot sa vorbesc despre asta, Marianne.  E ceva ce nu iti pot povesti. Cel putin nu acum, spune el si se intoarce cu spatele la mine, facandu-si de lucru cu sacoul pe care il asaza frumos pe canapea. 

- Nu imi poti povesti despre asta? ridic eu tonul. Chiar e o problema cu familia ta sau ai o problema cu a mea? intreb eu aproape tipand. Stii ca puteai sa imi spui pur si simplu daca nu voiai sa faci cunostinta cu ei. Nu e ca si cum te obligam!